Românii au perceput de zece zile încoace, cu ocazia funeraliilor reginei Elisabeta a II-a, că un rege îşi serveşte ţara, nu ţara îl slujeşte pe rege – aşa cum am fost învăţaţi noi, în jumătate de secol de comunism. E ceea ce face diferenţa, între monarhie şi republică. Un rege e educat să conducă, de cînd se ştie că va ocupa tronul – monarhia e chiar o meserie, pe lîngă o menire zămislită prin naştere. Un preşedinte e ales, după promovarea sa de un partid politic. Trage partidul după el şi odată la cinci ani procesul se repetă. Cu ce riscuri, cunoaştem pe propria piele, din istoria recentă a României: cu excepţia preşedintelui Emil Constantinescu, singurul care şi-a înţeles menirea democratică, am avut în fruntea României un comunist, un autocrat şi un absent, reuniţi de aceeaşi trăsătură: au transformat Republica în ”fieful” lor personal. Al lor şi al partidului care i-a propulsat la putere. E viciul fundamental al unui regim constituţional care acum, la puţin peste şapte decenii, cît a durat şi domnia Elisabetei a II-a, ne-a fost adus odată cu comunismul, de tancurile ruseşti.     

 

”Ura! L-am dat jos pe neamţ!” De la ”Respublica de la Ploiesci”, la cea adusă de tancurile ruseşti

 

Republica a fost, pînă în 1947, un ”corp străin” în istoria României. Monarhia a fost forma de guvernămînt a ţării, de-a lungul istoriei ei seculare: oricît i-au folosit propaganda comunistă pe Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu sau Cuza Vodă, toţi au fost voievozi şi principi. Am avut, e drept, şi o tentativă de instaurare a republicii, în 1870. De pe urma ei, au rămas o statuie în spatele Gării de Sud din Ploieşti, a lui Alexandru Candiano-Popescu, unul dintre ”conspiratorii” de atunci, şi rîndurile de un teribil umor ale lui Ion Luca Caragiale, despre acest episod. Momentul trebuie rememorat, pentru a înţelege cît de străină era pentru români cu un veac şi jumătate în urmă această formă de guvernare, care acum ne pare dată, pentru veşnicie, deşi recent chiar preşedintele ei a recunoscut că ea a eşuat.

 

Candiano-Popescu a fost absolvent al Şcolii Militare de Ofiţeri din Bucureşti, apoi avocat şi ziarist, de orientare liberal-radicală şi mason, după care a revenit la cariera militară. A scris un volum de versuri (”Când n-aveam ce face”, 1866), cîteva cântece de război şi un volum de memorii, ”Amintiri din viaţa-mi”. A participat la complotul pentru detronarea lui vodă Cuza la 11 februarie 1866, moment pe care-l descrie astfel: ”Politicienii aveau şi interese de stat, şi interese personale ca să răstoarne pe Cuza. Interesul meu personal era ca dânsul să stea pe tron, cât mai mult. Dar interesul meu nu se potrivea cu cel obştesc. Mie îmi mergea bine, ţării însă îi mergea rău. […] Cu sufletul înecat în amărăciune şi în mâhnire, am intrat în conspiraţie, împins de cea mai desăvârşită dezinteresare şi împlinind cea mai grozavă jertfă, pe care un om poate să o împlinească. […] Câte nopţi n-am dormit! Ce chin, ce luptă înverşunată s-a petrecut cu mine! Trebuia să mă hotărăsc. Am ales ţara.” Dezgustat de ce a urmat, a părăsit o vreme cariera militară. A fondat ziarele „Perseverenţa” şi „Democraţia”, a studiat dreptul în Italia. A fost arestat de trei ori, ca agitator politic, odată în Austro-Ungaria (la Arad).   

 

În 1867 a demisionat din armată, urmând studii juridice in Italia şi înfiinţând două ziare, „Perseverenţa” şi „Democraţia”. În 1870, aripa radicală a ”partidei liberale”, în majoritate afiliată masoneriei, prin cel mai mare în ”grad” dintre aceştia, Eugeniu Carada, a fost convinsă de masoneria franceză, pe fondul conflictului franco-german, să dea o lovitură de stat împotriva noului suveran ”german” din România, Carol I. Unii aveau nemulţumirile lor personale, faţă de orientarea conservator-monarhică a României şi doreau ”respublică”. Din acest grup mai făceau parte doi militari, C.A. Rosetti, ginerele acestuia din urmă şi fostul căpitan Candiano-Popescu. Primul ministru Ion C. Brătianu urma să se alăture şi el, ”la momentul oportun”. 

 

Revolta era plănuită să înceapă în mai multe oraşe şi, după detronarea lui Carol, conspiratorii pregătiseră o regenţă, dar majoritatea lor au decis să mai aştepte, să vadă care e rezultatul războiului din Franţa. Impulsiv, Candiano-Popescu n-a mai aşteptat şi a declanşat-o de unul singur la Ploieşti, la data stabilită anterior. În memoriile sale, a povestit că a vrut să dea „o lecţie de protestare energică contra înclinărilor domnitorului străin şi a regimului inaugurat de dânsul prin care voia să pună persoana sa mai presus de fiinţa statului român“ şi al doilea, pentru că el era convins că Franţa va ieşi cîştigătoare şi nu se făcea ca, la încheierea păcii,”să găsească pe tronul României un Hohenzollern“. A socotit greşit. 

 

În noaptea de 7/8 august, Candiano Popescu şi grupul său de 40 de conspiratori au ocupat prefectura şi telegraful din Ploieşti. În zori, au început să bată clopotele bisericilor din oraş, adunînd populaţia în centru, unde Candiano Popescu a citit mulţimii o telegramă scrisă de el, pe care i-a atribuit-o lui Ion C. Brătianu: ”Vă fac cunoscut că principele Carol I a fost detronat astă noapte” şi, în plus, că el a fost numit prefect al oraşului. Unii din cei cam la 3.000 de ploieşteni care se adunaseră acolo l-au crezut şi au început să strige ”Ura! Am scăpat de neamţ!” dar nu şi funcţionarii telegrafului, care au refuzat să-i transmită ordinele şi dispoziţiile, ba mai mult, l-au înştiinţat pe comandantul garnizoanei din Ploieşti, maiorul Polizu, de fals. Aşa că atunci cînd cortegiul de oameni, care avea în frunte şi un preot îmbrăcat în odăjdii, a ajuns la el, acesta a pus să fie arestaţi ”capii rezmeriţei”, care aveau să compară în faţa unui tribunal din Tîrgovişte. În faţa juraţilor, conspiratorii s-au apărat, în frunte cu Candiano-Popescu, spunînd că acelaşi lucru s-a petrecut şi în noaptea de 11/12 februarie 1866, cînd a fost detronat Cuza şi nimeni n-a păţit nimic – mai mult, unii din complotişti erau acum miniştri. Au fost achitaţi. Peste ”republică” s-au aşezat aproape opt decenii de tăcere. 

 

Alexandru Candiano-Popescu însuşi s-a potolit. A fost mobilizat în Războiul de Independenţă, unde a cerut comanda unui batalion de vînători, participînd direct la eroicul asalt al redutei Griviţa I, fiind citat prin ordin de zi de ministrul de război, generalul Cernat. A fost decorat şi de ruşi şi de români, cu cele mai înalte distincţii de front şi ridicat la gradul de locotenent-colonel. Din 1880 şi pînă în 1882, a ajuns ulterior chiar aghiotant al Regelui Carol I şi  mai tîrziu, ceea ce-şi dorise, cînd a instaurat ”Respublica” la Ploieşti: prefect, dar al Capitalei.  

 

Instaurarea Republicii Populare Române n-a mai fost un ”vodevil” al istoriei, ci o adevărată tragedie istorică, un pas dinspre finalul sovietizării totale a României: partidele istorice, ca şi toate ziarele independente ori asociaţiile profesionale sau culturale au fost anterior interzise ori s-au autodizolvat, fiind păstrate doar partidele-satelit ale comuniştilor – şi acelea pentru scurtă vreme, sindicatele comunizate şi Asociaţiile de Prietenie cu URSS şi ţările-satelit ale ”marelui prieten” de la răsărit. 

 

Reginele României, de la Elisabeta la Ana

 

Singur rămas, ca o lumînare într-o biserică goală, era regele Mihai I. Detronarea lui, petrecută la 30 decembrie 1947 printr-o fraudare a legii constituţionale şi cu uz de forţă, a fost acceptată cu blazare de românii aflaţi sub ocupaţia directă a Armatei Roşii ”eliberatoare” şi sub asediul Siguranţei, pe cale de transformare în ”Securitatea Poporului”, care înfundase deja temniţele cu zeci de mii de opozanţi ai ”guvernului democrat-popular”. Imediat, a început un război propagandistic, de demonizare a Regelui, şi altul cu istoria: la începutul anului 1948 era editat în cîteva sute de mii de exemplare ”Manualul de Istorie” al lui Mihail Roller. Ambele au continuat, într-o acţiune vastă de spălare a creierelor nu numai pînă la căderea comunismului, ci ele mai continuă şi azi.

 

Trăim zile istorice, de la moartea reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii în 8 septembrie şi pînă la momentul culminant al funeraliilor ei, cînd, pentru prima oară, cei mai importanţi lideri ai lumii, împăraţi, regi şi preşedinţi, se întîlnesc cu această tristă ocazie sub acelaşi acoperiş – cel al Catedralei Westminster, unde va avea loc slujba de înmormîntare a celei care a servit Regatul britanic vreme de şapte decenii. Aşa cum un rege ştie să-şi servească ţara, fiind educat pentru a o face. Şcoli de preşedinţi nu există, iar oameni de stat sînt din ce în ce mai puţini, chiar şi în Europa; la noi, în România, aş spune (fără să-mi fie teamă că greşesc), că spre deloc. Sau chiar deloc. 

 

În trecutul monarhic al României, pe prima regină, soţia lui Carol I, o chema tot Elisabeta. Pe numele complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, născută în familia unui mic principe german din Ducatul Nassau, se căsătorise cu Pricipele Carol în 1869 şi a venit în ţară, îndrăgostindu-se pe dată de România. Şapte ani mai tîrziu, în timpul războiului de independenţă din 1877 a înfiinţat spitale, servicii de ambulanţă şi îngrijire pentru răniţi şi s-a ocupat de procurarea de medicamente din Germania natală şi din restul Europei, pentru răniţi. A fondat şi prima societate caritabilă din România, în absenţa altor acţiuni caritabile decît cele ale Bisericii, înfiinţînd Societatea ”Regina Elisabeta” în 1893, prin care a tratat benevol şi gratuit 17.000 de bolnavi săraci anual, s-a îngrijit de distribuirea de medicamente gratuite şi a alimentelor, către familii sărace, cu mulţi copii. 

 

Regina Elisabeta se îndrăgostise de România şi de peisajele ei. A determinat ”Orient Express”-ul să facă haltă la Sinaia, după construirea reşedinţei regale de acolo şi se îngrijea personal de aducerea de grupuri de turişti în zonă, pe care le primea adesea, îmbrăcată în costum naţional românesc, adoptat apoi şi de ”doamnele” din protipendadă – care n-ar fi îmbrăcat în viaţa lor o ie ”ţărănească”, pînă la ea. Organiza în multe asemenea împrejurări, cît şi în altele, tîrguri şi ateliere de meşteşuguri tradiţionale şi alături de Carol I a promovat România la cele trei Expoziţii Internaţionale de la Paris, de la sfîrşitul secolului XIX. S-a ocupat de alocarea a numeroase burse de studiu pentru tineri şi de creaţie, pentru artişti. Poetă şi memorialistă, cu pseudonimul Carmen Sylva (”Poezia pădurii”), îl admira pe Eminescu. A şi insistat ca el să primească un substanţial premiu în bani al Coroanei, dar Eminescu nu l-a primit: el nu-l agrea pe Regele Carol, pe care-l socotea ”prea slab”, pentru că era monarh constituţional, în vreme ce poetul ar fi preferat o monarhie autoritaristă. Într-un editorial din ”Timpul” îl numise pe Rege ”Carol Îngăduitorul”. 

 

Regina Maria, care i-a urmat Elisabetei, soţia Regelui Ferdinand Întregitorul, a cucerit cu totul inima românilor. Ea înrudeşte Familia Regală a României, prin Regina Victoria, a cărei nepoată era, cu defuncta Regină Elisabeta a II-a şi cu Regele Charles al III-lea. Venită în România din comitatul Kent, unde copilărise şi îşi petrecuse adolescenţa, a fost cea care a întărit relaţiile noastre cu monarhia britanică, aproape absente pînă la ea. În timpul primului război mondial, nu doar că şi-a urmat soţul în refugiul din Moldova, dar a fost adesea pe front, ca soră de caritate în spitale de campanie, ori intrînd fără teamă în lazarete de tifos, pentru a oferi alinare. De atunci, românii au născocit pentru ea, fără vreo nuanţă peiorativă la vremea respectivă, cognomenul de ”mama răniţilor” şi au îndrăgit-o, aşa cum şi ea i-a iubit.

 

Reginei Maria i-a urmat nefericita Elena a Greciei, mama Regelui Mihai şi soţia lui Carol al II-lea, cel din urmă un eşec al dinastiei din România, similar cu cel oferit de Edward al VIII-lea în Marea Britanie. Despre Regina Ana, soţia Regelui Mihai nu mai am loc aici decît să spun că pe la catafalcul ei au trecut cîteva sute de mii de români, chiar în cenuşia noastră republică, fără să o fi cunoscut prea bine, dar simţind, totuşi (şi din acest puţin) că au pierdut o Regină. 

 

Toate aceste chipuri fac diferenţa. Nu între două lumi şi două istorii, ci din aceeaşi lume, dar care continuă să se complacă într-o ficţiune istorică, ineficientă şi din ce în ce mai lipsită de încrederea şi respectul cetăţenilor României. O diferenţă pe care chiar preşedintele Klaus Iohannis a resimţit-o probabil subliminal, atunci cînd a afirmat, cu năduf, pe 1 octombrie 2021, cînd în incendiul de la Spitalul din Constanţa au mai murit arşi încă şapte bolnavi: ”Sînt îngrozit de tragedia care a avut loc azi… Din păcate, statul român a eşuat în misiunea sa fundamentală de a-şi proteja cetăţenii”. Nu se referea, fireşte, la ”stat” ca la ”spaţiu geografic”, ci la forma de guvernare. La Republică, al cărei viitor a fost pus la îndoială chiar de preşedintele ei. Căci aşa stau lucrurile: Republica ne va duce, în cele din urmă, de gardul istoriei, unde ne-a dus odată primul ei preşedinte. Unul, zis şi ”Cîrmaciul”.  

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

https://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2022/09/candiano-popescu.jpghttps://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2022/09/candiano-popescu-300x300.jpgrootstireaUncategorised
Românii au perceput de zece zile încoace, cu ocazia funeraliilor reginei Elisabeta a II-a, că un rege îşi serveşte ţara, nu ţara îl slujeşte pe rege – aşa cum am fost învăţaţi noi, în jumătate de ...