Cum s-a ridicat soclul monumentului de la Piteşti

Pe 28 octombrie 2019, ”breşa” albirii Securităţii, începută prin publicarea (cu o largă publicitate în media) a volumelor de memorii a fostului ultim şef al acesteia, generalul Iulian Vlad şi a şefului său de cabinet, Aurel Rogojanu, s-a lărgit în mod neaşteptat. Pînă atunci, ”vocea Securităţii” se auzise marginal, în revista ”Vitralii” a rezerviştilor ei, citită doar de ei înşişi şi cîţiva cunoscători. Oricine e atras de teorii conspiraţioniste, găseşte la securişti mentori buni. Dar eram totuşi departe de ceea ce se întîmplă în prezent. Odată, însă, cu publicarea, la data de mai sus, a unui interviu cu istoricul Mihai Demetriade de la CNSAS, realizat de Wiliam Totok (fost deţinut ”frontierist” în anii ‘80, ajuns din nefericire colaborator al Securităţii, în grupul tinerilor poeţi germani din România), a cunoscut un avînt neaşteptat. Pînă atunci, foştii securişti fructificaseră doar potenţialul ”publicităţii negative”, care i-a păstrat în centrul atenţiei publice. Dar, de atunci încoace, au primit o mînă de ajutor dinafară, la ridicarea piedestalului pe care s-au urcat în momentul de faţă.

În interviul din 2019, Demetriade afirma că ”Experimentul Piteşti”, la care au fost supuşi tinerii studenţi legionari arestaţi în 1949, trebuie reconsiderat, că ”cercetarea de arhivă” arată că „nu este foarte sigur că victimele au fost victime până la capăt“. Bineînţeles că lucrurile pot sta aşa – arhiva e, în fond, cea a Securităţii, iar în aceasta se află varianta ei, asupra faptelor petrecute. Să iei de bune toate cele scrise acolo, înseamnă de fapt să scrii istoria după partitura Securităţii. Este ceea ce Demetriade a făcut, de fapt. El arăta, doct: ”Explicaţia pedagogică este asta: că a existat un actor represiv, şi anume Securitatea, care a pus în scenă experimentul ăsta pedagogic, care a avut nişte victime. Asta este o lectură foarte comodă simbolic, pentru că avem identificaţi represorii, avem identificată metoda şi avem identificate victimele. Iar cercetarea de arhivă dovedeşte că nu e foarte sigur că, de pildă, victimele au fost victime până la capăt. Deci complicitatea lor cu experimentul e cu mult mai subtilă şi mai adâncă“. El a susţinut, astfel, că violenţele fără seamăn din închisoarea de la Piteşti n-au fost parte dintr-un experiment care a fost conceput în laboratoarele Securităţii, aşa cum au susţinut o mulţime de alţi cercetători, pornind de la cartea lui Virgil Ierunca, ”Fenomenul Piteşti”, un eseu scris în marginea unor măturii publicate în occident de Dumitru Bacu, unul din supravieţuitorii de la Piteşti.

Demetriade a spus că toate ororile petrecute între zidurile acestui penitenciar n-au fost decît nişte ”reglări de conturi”, între diferite grupuri rivale din Mişcarea Legionară şi că brutalitatea fără seamăn n-a fost altceva decît o reflectare a caracterului extremist al organizaţiei. Era o teză în spiritul ”corectitudinii politice” care cere intempestiv condamnarea fără drept de apel a ”extremismului legionar”. Întîmplător sau nu, aceasta e şi teza care a stat la baza condamnării lui Eugen Ţurcanu şi a apropiaţilor lui, în urma unui proces din septembrie-noiembrie 1954, iar în anul următor a unui alt ”lot”, al ”complicilor” acestuia în acţiunea de reeducare. În ambele rechizitorii, se afirmă acelaşi lucru: că brutalităţile oribile petrecute la Piteşti şi apoi transferate, odată cu unii deţinuţi ”reeducaţi” şi în alte penitenciare (Gherla, Tîrgu Ocna, Ocnele Mari, dar şi la Canal) au fost exclusiv săvîrşite de către deţinuţi. Scopul? Compromiterea ”regimului democrat-popular”. Securitatea n-a avut niciun rol în derularea torturilor din celule , ba, dimpotrivă, a ”dejucat” acest ”complot”.

Luînd apărarea colegului său, Demetriade, care a fost imediat ţinta unor reacţii dure, între primele chiar din partea foştilor deţinuţi politici, alt istoric din CNSAS, Mădălin Hodor,  a coborît această justificare a ororilor de la Piteşti la un nivel sordid, pe care nici măcar Securitatea nu şi-a permis să-l utilizeze în cele două procese amintite. Hodor a scris pe Facebook că toţi cei care au trecut prin ”Experimentul Piteşti”  au fost ”nişte căcaţi cu ochi care se torturau între ei, pentru un blid în plus”. 

A fost momentul în care reabilitatea Securităţii a primit girul judecăţii istorice, chiar din partea unor cercetători care lucrează la o instituţie a statului care, conform legii, studiază arhivele acesteia şi dă verdicte ale ”colaborării” cu poliţia politică comunistă.

În scandalul care a urmat, CNSAS s-a mulţumit să se delimiteze de afirmaţiile celor doi cercetători. Contextul în care acesta a izbucnit era şi el unul sugestiv – apăruseră oficial datele despre colaborarea preşedintelui Traian Băsescu cu Securitatea. Dosarul acestuia, cum s-a dovedit ulterior, a fost ani de zile dosit de directoarea de la Serviciul de Investigaţii al CNSAS, Germina Nagâţ, în subordinea căreia a lucrat Hodor şi care a fost protectoarea celor doi, faţă de conducerea instituţiei, din care o parte a solicitat sancţionarea lor drastică.

N-au păţit nimic. Şi au continuat. Securitatea şi-a găsit, în perdelele lor de fum, cei mai buni apărători. Ei doi sînt primii cercetători care au furnizat, fără drept de apel ”proba de specialitate” că nu securiştii au fost de vină, că victimele lor ”trebuie să fi făcut ele ceva”, de au ajuns în temniţe sau la Canal; iar dacă au murit pe acolo, vina nu mai e a Securităţii, ci a altei instituţii – Direcţia Generală a Lagărelor şi Penitenciarelor. E teza pe care orice securist o susţine.

Pe mine, cei trei de mai sus, mai ales Hodor (”Tu eşti Marius Oprea?”, revista ”22”, 18 martie 2018) m-au acuzat pentru că în urmă cu un deceniu am fost martor al apărării, în procesul unui fost ofiţer de securitate, de la Braşov. Pe acesta îl cunoşteam, pentru că era secretarul primăriei, unde eu fusesem consilier local pe listele PNL. Am socotit că, alegînd să fie persoană publică, nu are un trecut de ”poliţie politică”. Nu-i cunoşteam dosarul şi m-am înşelat. Dar Hodor şi Demetriade sînt cei care apără acum întreaga Securitate. Sînt autorii soclului monumentului care i-a fost dedicat ieri la Piteşti, în cimitirul Eroilor, de moştenitorii ei.

Securitatea cea bună şi virtuţile ei

O altă teză este cea a ”umanismului” şi ”patriotismului”, trăsături fundamentale şi definitorii ale ofiţerului de securitate. Această teză, care de astă dată se referă la oameni şi nu la instituţia în care au lucrat a fost pusă în circulaţie printr-un documentar TVR, (Femeile în securitate. Raport asupra banalităţii răului,) difuzat la 7 iunie, ”o adevărată odă la adresa poliţiei politice comuniste”, cum scria ulterior difuzării lui Petre Iancu, pe site-ul ”Deutshe Welle”: ”impresia care se degajă din această peliculă e că poliţia secretă ceauşistă ar fi fost nu bâta, ochiul, timpanul şi ghilotina regimului totalitar, ci un soi de mamă a naţiunii, un adevărat şi duios Everest al ştiinţei de a comunica, de a preveni, de a convinge (cu binişorul, nu cu palma, şantajul şi intimidarea), de a-i ajuta pe oameni să înveţe să trăiască, în principiu, frumos. Iar lucrătorii ei ar fi fost (ca) nişte doamne simpatice, mămoase, familiste, cu greutăţile tuturor”.

”Banalitatea răului” nu mai privea, de astă dată victima represiunii, ci judecata şi oprobriul la care a fost supus ”torţionarul”, care de fapt nici n-a existat. De unde, o altă concluzie, subliminală, cu privire la victimă. Victima? Nici n-a existat. E o invenţie. Securitatea a fost, de fapt şi ea ”corectă politic”, n-a pedepsit decît ”extremismul”.  

Reacţia la acest documentar a venit, de astă dată, din partea presei, chiar din zona ei ”progresistă”: în G4 Media, o tînără jurnalistă, Andreea Pavel, atrăgea atenţia asupra derapajului petrecut la TVR, prin această emisiune care ”reabilita” Securitatea şi ridica ”ode” foştilor securişti.

Domnişoara Pavel a intrat imediat în atenţia specialiştilor, istoricii Demetriade şi Hodor de la CNSAS. Ea a fost acuzată, mai elegant de primul că nu şi-a ”nuanţat” analiza, care e una parţială, neprofesionistă, ”inadecvată” şi o adevărată acţiune de ”manipulare emoţională”. Adică, exact ceea ce fusese de fapt emisiunea de la TVR, care ridicase osanale Securităţii. Teza lui Demetriade şi Hodor a fost că ”în realitatea istorică, lucrurile au prostul obicei să fie mai subtile şi mai nuanţate”. Apoi, la fel ca în cazul scandalului ”reeducării”, din 2019, cînd nu s-a dat în lături de la a folosi termeni scatologici pentru etichetarea foştior deţinuţi politici, Mădălin Hodor nu s-a abţinut de la jigniri suburbane, aduse tinerei jurnaliste, într-un limbaj absolut trivial, misogin şi sexist.

Un deja vu, atît al derulării scenariului, cît şi al ”combaterii” poziţiilor contrare acestor acţiuni comune, care în fond n-au privit decît disculparea Securităţii, pornită din interiorul CNSAS şi apoi din TVR, şi pasarea responsabilităţii asupra victimelor. Un scenariu la care, dacă cineva reacţionează, replica e dură, intimidantă, suburbană, decupată parcă din limbajul anchetatorilor penali ai Securităţii. Cît despre victime, ce mai au ele de de spus? Încă o dată, s-ar părea, potrivit noului ”curent de opinie” pornit din cele două instituţii, că ele n-au fost chiar nevinovate. Banal e răul pe care îl atribuim, de fapt, Securităţii. Nu cel comis de ea.

Aceste derapaje precum cele ce le-am menţionat mai sus n-au fost sancţionate. Înainte de a redeveni chiar norme, ele se extind treptat şi cuprind întreaga societate. Microbul neîncrederii a cuprins totul, dezbaterea publică fiind înlocuită de o ură uneori viscerală, cu care este tratată o altă opinie. Un alt om, un semen. Chiar un fost tovarăş de suferinţă. Am trăit cu tristeţe, să văd cum un demon distruge, pas cu pas (nu mă pot abţine să nu citez din clasici) orice mai rămăsese curat, din ceea ce am cîştigat la Revoluţie. Inclusiv solidaritatea în suferinţă, a celor care au trecut prin temniţe pentru Dumnezeu, libertate, adevăr, dreptul la proprietate.

Acest microb a intrat pînă şi în interiorul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici. Am putut citi cum preşedintele unei filiale a AFDPR îl atacă pe fostul preşedinte al Asociaţiei, Octav Bjoza, ştiind că în urma accidentului cerebral suferit, acesta nu se mai poate apăra. Paul Andreescu, preşedintele filialei Constanţa semna pe pagina de facebook a Asociaţiei, în 19 august următoarele rînduri:  ”Cine este actualul Preşedinte al AFDPR, Octav Bjoza. Alte precizări: în 1949, devine pionier, iar în 1952, cînd era în clasa a 6-a, pentru merite deosebite la învăţătură şi purtare, devine comandant al unităţii de pioneri din Şcoala Elementară din comuna Feldioara, judeţul Braşov; membru UTM din august 1957 pînă la 25 iunie 1958 şi între anii 1964-1965. Păi, cum, unul de-o culoare şi altul de altă culoare!!!?? Execută 4 ani, e lăsat la vatră acasă şi după nici doi ani, jură iar pe biblia partidului, în timp ce alţii au executat mai mult, şi la expirarea pedepselor au fost trimişi cu domicilii forţate prin Bărăgan, pentru că eram foarte periculoşi, urmăriţi fiind de către Securitate, prin toate mijloacele, pînă în 1989! Aţi văzut vreun act de urmărire, cu antetul CNSAS, arătat de Bjoza?”

Sînt destule, pot spune eu – ca în cazul oricărui deţinut care, conform dispoziţiilor Securităţii, era urmărit îndeaproape. Dosarul de urmărire informativă al lui Bjoza are sute de pagini şi zeci de informatori, din care unii chiar apropiaţi de el l-au turnat ofiţerului care-l urmărea, căpitanul Taropa. După 1989, Taropa a ajuns unul din şefii reprezentanţei unei mari bănci cu capital occidental, din Braşov. Iar CNSAS-ul e din nou ”arbitrul” unei judecăţi morale, în care deja verdictul a fost dat.

Acesta e rezultatul la care s-a ajuns, prin acţiunea de ştergere a graniţei dintre torţionar şi victimă, prin cufundarea lor în acelaşi mare lighean comunist. Ce mai e de spus? Decît că opera de ”albire” a Securităţii, care chiar dacă n-a fost dirijată instituţional de conducerea TVR sau a Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, acesta nici n-a fost nici sancţionată în vreun fel. Dar nu asta mă interesează şi mă întristează, ci faptul că acţiunea şi-a atins scopul. Securitatea are monument la Piteşti, victimele ei îşi ”sar la beregată”, iar Demetriade şi Hodor au întotdeauna dreptate.

 

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

https://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2022/09/fotojet-1-1.jpghttps://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2022/09/fotojet-1-1-300x300.jpgrootstireaUncategorised
Cum s-a ridicat soclul monumentului de la Piteşti Pe 28 octombrie 2019, ”breşa” albirii Securităţii, începută prin publicarea (cu o largă publicitate în media) a volumelor de memorii a fostului ultim şef al acesteia,...