195 milioane dolari. 195. O sumă fabuloasă. De fapt, cea mai mare sumă plătită până azi pentru o lucrare de artă din Statele Unite. Impresionanta sumă a fost plătită pentru o lucrare extrem de bine cunoscută a lui Andy Wharhol. Portretele lui Marilyn Monroe. Fără a pune în discuţie valoarea lucrării în sine şi calităţile sale, se poate spune că cele 195 milioane dolari plus taxe, plătite de un anonim, sunt nu doar preţul pentru o operă de artă. Ci, şi pentru o poveste a unei figuri care încă fascinează, la 60 de ani de la moartea sa. De fapt, de cele mai multe ori povestea vinde mai bine decât produsul. Gândiţi-vă măcar un minut la ceva ce aţi cumpărat recent. Şi, cel mai probabil, nu nevoia a fost cea care a dictat achiziţia, ci povestea şi figurile din spatele produsului în sine: recomandarea unui prieten pe care îl admiri, o vedetă care recent şi-a povestit experienţa pozitivă legată de acel produs, povestea interesantă a business-ului…ceva din această gamă. Şi, nu, nu e o critică legată de obiceiurile noastre de cumpărare. Pur şi simplu acestea sunt, le luăm ca atare. Şi, exact aşa “cumpărăm” şi oamenii cărora le ascultăm poveştile. Vorbim, aproape fără excepţie, despre cei văzuţi, despre cei cunoscuţi, restul… restul sunt cifre în statistică. Exact aşa cum sunt cei 3,5 milioane români care urmează să primească vocherele de 50 euro la două luni pentru alimente de bază. Din cele 3,5 milioane de persoane, aproximativ 2,3 milioane sunt pensionari cu pensii mai mici de 1.500 lei/lună. Sunt 3,5 milioane de oameni care nu au nume şi poveşti. Pentru că dacă ar avea, dacă ar conta în mod real pentru cei care flutură în spaţiul public un ajutor ridicol, din surse neclare de finanţare, am ştii povestea reală. Cum au ajuns oamenii aceştia aici, cine sunt ei şi unde a eşuat statul? Gândiţi-vă că 2,3 milioane de conaţionali au muncit şi au  dreptul să se retragă. Asta spune statul, din moment ce le-a acordat statutul de pensionari. Iar, la final, primesc un venit lunar din care e imposibil să trăieşti decent ca o fiinţă umană. Te târâi de la o zi la alta, în lipsa unui alt ajutor. Păi, sunt oamenii care n-au muncit suficient, care au avut salarii mici. Probabil că în cazul unora dintre ei e chiar aşa. Dar, chiar şi aşa, cum am stabilit mai exact care e acel nivel minim pe care statul îl datorează cetăţenilor săi? Să nu uităm că din cei 5,6 milioane salariaţi actuali, un sfert primesc de la angajatorii lor salariul minim pe economie. Simplu de calculat ce pensie “fabulousă” vor avea la finalul activităţii lor profesionale.

Dacă le-am cunoaşte poveştile celor nevăzuţi, poate că am înţelege că discuţia fundamentală nu are nicio legătură cu vocherele pentru cei cu venituri mici, de unde şi când sunt plătite ele, ci este despre cât valorează munca şi cât şi cum o poate reeglementa statul.

Noua Zeelandă tocmai ce şi-a modificat legislaţia în domeniul muncii pentru a acorda un anumit prag de venit celor care fac exact acele job-uri care au contat în pandemie: şoferi, curieri, întreţinere. Din 1991, Noua Zeelandă nu s-a mai amestecat ca stat în salariile angajaţilor. Iar ceea ce face acum e urmărit cu atenţie de o lume întreagă, pentru a calcula consecinţele. Mai ales de laburiştii britanici, care ar intenţiona să copieze modelul, ajunşi la putere. Legea din Noua Zeelandă e în Parlament, iar discuţiile pe marginea ei sunt aprinse, mai ales că angajatorii nu o susţin. La noi, discuţii similare se poartă exclusiv când Guvernul mai pune ceva la salariul minim, dar trec repede şi nu schimbă, cu nimic felul în care ne raportăm la muncă, la valoarea ei şi felul în care ar putea fi gestionată la nivel de societate pentru a aduce avantaje tuturor jucătorilor de la masă. Şi cei actuali şi cei care peste ceva vreme vor trebui să se retragă din pricina bolilor ori a vârstei.

Da, suntem un stat socialist, cu un buget şi cheltuieli publice care pe astfel de principii se bazează. Ce ar mai fi de discutat? În afară de pensiile părinţilor noştri din care nu au cum să trăiască, ci doar pot supravieţui, de spaima noastră de a îmbătrâni aici şi de ceea ce înseamnă, real, valoarea unei ore de muncă nu de tăiat frunză la căini, da, mai nimic. Dar astfel de discuţii pleacă, mereu, de la cei nevăzuţi. De la cei diferiţi de cei de lângă tine, pe care-i ştii şi-i înţelegi.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

https://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2022/05/monroe-1.jpghttps://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2022/05/monroe-1-300x300.jpgrootstireaUncategorised
195 milioane dolari. 195. O sumă fabuloasă. De fapt, cea mai mare sumă plătită până azi pentru o lucrare de artă din Statele Unite. Impresionanta sumă a fost plătită pentru o lucrare extrem de bine cunoscută...