Adrian Niţoiu a fost un judecător militar, cu gradul de general, de care-şi aduc aminte cei care au urmărit procesele de după Revoluţie. Niţoiu a fost cel care l-a judecat, între alţii, pe fostul şef al Securităţii, Iulian Vlad şi pe ceilalţi trei adjuncţi ai săi, condamîndu-i la sentinţe grele cu închisoarea. Judecătorul avut un destin neobişnuit în anii comunismului, cînd ”dosarul” atîrna greu în carieră. 

”La coadă la bătaie n-am stat niciodată!”

La finele anilor ‘50, fiind tînăr procuror militar, Niţoiu a fost el însuşi anchetat de Securitate (Direcţia de Contrainformaţii Militare), pentru nişte comentarii socotite ”duşmănoase” şi a fost condamnat, ţinîndu-se cont în mod agravant de poziţia sa, la 12 ani de muncă silnică pentru ”uneltire”, nu la multă vreme de la arestare, în 19 mai 1959. Avea 29 de ani, cînd în faţa lui s-a deschis o uşă grea a Fortului 13 Jilava, care părea să-i pecetluiasă viitorul. În celulă se aflau zeci de deţinuţi, fie în aşteptarea procesului, fie a transferului la penitenciarele de execuţie a pedepsei, după pronunţarea sentinţei, cînd Niţoiu a fost îmbrîncit în aerul greu, plin de miros de transpiraţie şi fecale, amplificat de arşiţa verii şi lipsa aerisirii şi luminat de un bec chior. A fost însoţit de cuvintele „Marş înăuntru, domnule procuror”. 

 

Era în 2 iulie 1959. Cuvintele au fost rostite special, pentru a atrage atenţia deţinuţilor dinăuntru, care să-i aplice o corecţie noului venit – la care şi acesta, derutat, îmbrăcat încă în uniformă militară, cu petliţele smulse, se aştepta. Nu i s-a întîmplat însă nimic, după cum mi-a povestit prietenul meu, fostul deţinut politic Alexandru Mihalcea, pe atunci prezent şi el în acea celulă. Cu toţii s‑au prefăcut că dorm, dar cînd s-a zăvorît uşa, totuşi nimeni nu s‑a grăbit să‑i facă loc pe vreunul dintre priciurile supraaglomerate. 

 

Mînat însă de curiozitate, Mihalcea, pe atunci tînăr student la ziaristică, i‑a făcut în cele din urmă un loc lîngă el. ”L‑am mai reîntîlnit pe Niţoiu în lagărul de la Salcia. Am devenit cumva prieteni, în condiţiile în care, cu trecutul său, nimeni nu se dădea în vînt să intre în vorbă cu un fost procuror militar. Era destul de fricos în raporturile cu administraţia, dar şi cu ceilalţi deţinuţi, prin prisma trecutul său şi pentru el anii de puşcărie trebuie să fi fost un calvar, sporit de faptele ce i se imputau de către ceilalţi condamnaţi politic. Mie mi‑a devenit simpatic, după ce el, altfel un deţinut care încerca să fie model şi să‑şi îndeplinească norma de muncă impusă în lagăr, a primit totuşi o bătaie, pentru neîndeplinirea ei, pentru că nu‑l prea ajuta fizicul. Stătea să-şi aştepte pedeapsa, în rînd cu ceilalţi deţinuţi, ocazie cu care Niţoiu a exclamat cu obidă dom’le, am stat la coadă la pîine, la carne, la bilete la Operă, dar la bătaie n‑am stat pînă acum”. Cuvintele lui au intrat imediat în folclorul penitenciar şi i-au atras prietenia lui Sandu Mihalcea.

 

Cei doi aveau să se reîntîlneasă peste ani, în cu totul alte condiţii, în libertate – dar la o discuţie care n-a mai fost una atît de prietenească. S-a întîmplat pe 6 septembrie 1971, cînd la Constanţa s-a judecat un proces care a făcut vîlvă – cel al unui fost contabil, condamnat nu pentru vreo delapidare, ci pentru că era autorul unor poezii, care n-au fost pe placul cenzurii, care a găsit în ele ”mesaje şi instigări legionare”, cu atît mai mult cu cît tatăl contabilului condamnat, Radu Crişan, fusese ”şef de cuib”. Poeziile au ajuns pe mîna Securităţii din corespondenţa filată dintre tată şi fiu şi au dus la condamnarea celui din urmă la nu mai puţin de 12 ani de temniţă. 

 

Sentinţa primită de Crişan pentru nişte versuri îl revoltase pe Alexandru Mihalcea, dar ce l-a revoltat şi mai mult a fost să afle că judecătorul poetului fusese nimeni altul decît maiorul Adrian Niţoiu, fostul său ”coleg” de la Jilava şi Salcia, revenit în „sistemul penal socialst” ca judecător, la cîţiva ani după eliberarea sa. Aflînd că Niţoiu mai este încă în oraş, seara, după ce a avut loc procesul şi s‑a dat sentinţa, l‑a invitat la el la cină, apostrofîndu‑l pentru pedeapsa prea mare pe care i‑a administrat‑o lui Radu Crişan, doar pentru nişte de poezii. Adrian Niţoiu s‑a apărat, spunînd că n‑a avut ce face, pentru că ”acuzatul a recunoscut tot în anchetă”. Nici cuvintele reproşului continuat de Sandu Mihalcea, ”de parcă n‑ai şti cum se face o anchetă la Securitate”, nu l‑au determinat pe asprul judecător, recăzut în mrejele stalinismului, să‑şi recunoască greşeala condamnării lui Radu Crişan, care făcuse deja vîlvă în oraş. 

 

Alexandru Mihalcea ştia că sentinţa a fost pronunţată, culmea, de un fost deţinut politic care cunoştea pe propria‑i piele cum funcţionează malaxorul Securităţii, dar în acelaşi timp şi un fost procuror stalinist; se pare însă că în firea dedublată a lui Niţoiu, ultimul cîştigase pentru totdeauna bătălia, cum s‑a văzut şi din comportarea sa în judecarea lotului CPEx. Sau poate că nu o pierduse niciodată.

Maiorul Niţoiu şi puterea poeziei

Episodul condamnării poetului-contabil Radu Crişan s-a încheiat tragic. Deşi era din 1969 membru de partid, el a intrat în anchetele Securităţii, după ce Direcţia de presă şi tipărituri (adică Cenzura) a sesizat-o cu caracterul ”mistic-legionar” al versurilor sale, analizate de ”experţi” ai acesteia. Versurile, se spunea ”sînt dăunătoare orînduirii noastre de stat, prin caracterul lor deschis ostil acestei orînduiri”, iar referatul transmis Securităţii la 10 iunie 1971 susţinea că ”autorul manifestă în scris intenţia repetată de răsturnare a regimului comunist, chiar cu mînă armată, transpunînd în imagini literare şi alegorii mistice crezurile sale legionare din trecut”. Aici, s-a făcut, voit sau nu, o confuzie între Radu Crişan şi tatăl său – acesta din urmă fiind fost legionar, şi nu fiul. Dar, ce mai conta? Referatul era clar. Contabilul a fost arestat şi anchetat. 

 

Deşi, după cum se spune într-un raport intern al Securităţii, ”nu a fost supus unor constrîngeri fizice, Crişan a recunoscut, în scurt timp, faptele ce i se imputau, datorită unor presiuni morale”. Acelaşi raport spune că a fost de fapt şantajat şi i s‑a pus în vedere că ”starea de arest se va prelungi pînă cînd va recunoaşte şi fiecare ceas de întîrziere în această recunoaştere nu e de natură să‑i uşureze situaţia”. Adică, ”stai aici, pînă cînd spui ce vrei noi să auzim!” Aşa s-a produs ”recunoaşterea” de care îi vorbea judecătorul Adrian Niţoiu fostului său coleg de lagăr de la Salcia, Alexadru Mihalcea. Timid, emotiv, suferind de hipertensiune arterială, Radu Crişan a admis într‑un final ceea ce i se imputa – anume că, într‑adevăr, a încercat să propovăduiască idei legionare şi să răstoarne regimul, prin versuri. Ceea ce era o culme a puterii poeziei!

 

Să nu uităm însă că atît activiştii de partid, cît şi securiştii sau judecătorul Niţoiu aveau pe birou atunci, la momentul procesului, proaspete, ”tezele din iunie 1971” ale Tovarăşului Nicolae Ceauşescu, cu privire la ”noile orientări din cultura socialistă”, cît şi la erorile grave petrecute pînă atunci – iar pe una o aveau sub ochi. Nu e, astfel, deloc întîmplător că poeziile au fost socotite ”periculoase”. 

 

În vederea procesului, securiştii care l-au anchetat pe Radu Crişan ”i-au asigurat pe martorii citaţi de instanţă din nou de vinovăţia inculpatului, iar Radu Crişan a afirmat că ofiţerul de securitate a discutat şi cu el, atrăgîndu-i atenţia: … fii atent ce spui acolo la proces, că vom căuta să fim cît mai înţelegători cu mata”. Astfel încît într-adevăr acesta ”a recunoscut faptele imputate şi a declarat că activitatea sa literară era cea mai potrivită cale de a lovi în orînduirea socialistă”. 

 

Salvarea lui Radu Crişan a venit însă de la unul din aceşti martori de la procesul, şi anume Gabriel Dimisianu, pe atunci redactor şef adjunct la revista ”România literară”. El a atras atenţia instanţei asupra faptului că metaforele acuzate, izvorîte din firea elegiacă a poetului, pot fi considerate cel mult nereuşite, stîngace, dar nu ”antisocialiste”. La care judecătorul, maiorul Niţoiu, interpelează sarcastic martorul: ”a găsit el poezii patriotice între cele incriminate?” Fără să se piardă cu firea, onorabilul critic a replicat, dînd exemplul pastelurilor lui Alecsandri: ”pot fi ele socotite nepatriotice?” Judecătorul, vizibil enervat, l‑a concediat cu sarcasm pe martorul incomod, spunîndu‑i că nu a venit acolo să le ţină lecţii de literatură şi a încheiat: ”Bine, o să încercăm noi să înţelegem poezia”. Şi l-a condamnat pe Radu Crişan la 12 ani de temniţă. 

 

Lucrurile nu s-au încheiat aici. Vizibil şocat de asprimea sentinţei, Gabriel Dimisianu a înaintat un memoriu la Comitetul Central, întrucît ”atunci, la proces, am realizat că trăiam într‑un plin coşmar”, a relatat ulterior criticul literar, vizibil şocat de atitudinea judecătorului Niţoiu. În februarie, cînd se pregătea judecarea recursului la proces, Dimisianu a fost primit la CC, unde a pledat chiar în faţa lui Ceauşescu cauza lui Radu Crişan. Urmările nu s-au lăsat aşteptate. La 24 februarie 1972, bietul contabil-poet a fost achitat. De la Penitenciarul Poart Albă, a fost urcat în maşină şi dus la Bucureşti, unde i s-au prezentat scuze. Tovarăşul Ceauşescu l-a îmbărbătat şi i-a făcut cadou chiar un costum de haine, iar personal Dumitru Popescu, ”Dumnezeul” cenzurii din România socialistă, s-a îngrijit să-i publice o plachetă de versuri, care cuprindea inclusiv ”alegoriile mistice” incriminate de cenzori şi de Securitate şi în baza cărora judecătorul Adrian Niţoiu l-a condamnat la 12 ani de închisoare. 

 

Dar lui Radu Crişan nu i-au mai ajutat prea mult toate acestea. A fost grav afectat de cele şase luni de detenţie la Poarta Albă, trăite cu perspectiva celor 12 ani pe care îi avea de ispăşit pentru ”instigare la răsturnarea orînduirii sociale” şi starea sănătăţii lui (suferea, cum am arătat, de hipertensiune arterială) s‑a înrăutăţit iremediabil. El a murit la scurtă vreme de la eliberare, iar costumul primit cadou la Comitetul Central din dispoziţia lui Ceauşescu i-a servit probabil drept costum de înmormîntare. 

 

Procesul a avut urmări şi pentru vinovaţii acestui abuz. O notă internă a Securităţii arată că s-a făcut o anchetă, din dispoziţia conducerii de partid, care a scos la iveală ”lipsa de discernămînt politic” a completului de judecată, ”superficialitatea şi uşurinţa cu care au examinat cazul”. La fel, a fost incriminată cercetarea penală făcută de Securitate: ”este deosebit de grav faptul că cei doi ofiţeri care au efectuat cercetarea penală, pornind de la ideea preconcepută a vinovăţiei lui Crişan Radu, au recurs la practici ilegale”. Prietenul meu Alexandru Mihalcea mi-a povestit că anchetatorii lui Crişan de la Securitate, pe nume Cozac şi Anghel – primul cu o spoială de cultură, pentru că răspundea de ”intelectualii” oraşului, ”în schimb, cel de‑al doilea o brută, au fost scoşi din Securitate şi trimişi la munca de jos. Anghel a murit la scurtă vreme, zice‑se, de inimă rea şi, în cele din urmă, chiar Adrian Niţoiu a fost scos din completurile de judecată, fiind trimis pe undeva, pe la grefă. 

 

Abia din 1977, Niţoiu a fost încadrat consilier juridic în Ministerul Apărării Naţionale, de unde, cunoscîndu-i-se probabil ”intransigenţa” judecăţii din trecut şi modul în care aplicase întodeauna ”indicaţiile” dinafară, a fost numit în 1990 în completul de judecată al CPEx şi apoi în cel al capilor Securităţii. Unde a aplicat, după cum avea să recunoască el însuşi, ”indicaţiile” venite din partea lui Ion Iliescu, prin consilierul Vasile Ionel, cît şi din partea lui Siviu Brucan, direct şi personal, înfierînd cu aceeaşi mînie, de astă dată nu proletară, ci democratică, dictatura comunistă pe care o slujise el însuşi şi pe foştii săi şefi, Mănescu, Bobu, Dincă, Postelnicu şi Iulian Vlad.

 

N-am fost şocat să citesc, între confesiunile fostului şef al Securităţii, că Adrian Niţoiu, aflînd că are de înfruntat o boală necruţătoare, pentru care trebuia să se opereze în străinătate, la Hamburg, l-a căutat pe Iulian Vlad şi l-a chemat la el acasă, chiar înainte de a pleca la aeroport. I-a cerut iertare pentru înscenarea judiciară pe care spunea că a prezidat-o, din dispoziţiile lui Iliescu şi Brucan şi i-a făcut cadou stiloul cu care semnase sentinţa. Tot înainte de acest deznodămînt tragic pentru Adrian Niţoiu, care avea să moară în timpul operaţiei, judecătorul a fost intervievat de jurnalistul Octavian Andronic. 

 

Mai mult decît ceea ce a relatat Iulian Vlad, m-a şocat ceea ce a spus Niţoiu însuşi în acest interviu, cînd ştia deja că moartea îi dă tîrcoale: ”Eu am fost anchetat şi judecat în anul 1959, cînd specifică regimului totalitar era represiunea şi cînd nu se punea problema unei atitudini corecte faţă de cel pe care îl anchetezi. Octavian Andronic: Toată această experienţă de viaţă, ultimă, fundamentală, de Deltă şi de Balta Brăilei au cîntărit în modul în care aţi apreciat vinovăţiile celor care i-aţi judecat după 1990? Adrian Niţoiu: Această amară experienţă a contribuit nu numai în modul în care am judecat, am participat la judecarea unor procese începînd cu anul 1990 şi în prezent, ci şi după ce mi-am reluat, între anii 1970 -1977, activitatea de judecător. În sensul că, cunoscînd ce înseamnă o zi de detenţie, am fost foarte atent cu pedepsele pe care le-am dat şi am căutat să le cîntăresc încît ele, întotdeauna, să constituie o ripostă a societăţii, un tratament adecvat şi coroborat perfect cu gradul de vinovăţie al respectivului inculpat, nu ca un mijloc de răzbunare sau crearea inutilă de suferinţe fizice sau morale respectivului, încît aş putea spune că mi-a folosit ca judecător această amară experienţă”. Aşa a fost, dar i-a folosit căutînd, cu dărnicie, să o împărtăşească cît mai multora dintre cei pe care i-a judecat.

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

https://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2022/01/marius-oprea.jpghttps://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2022/01/marius-oprea-300x300.jpgrootstireaUncategorised
Adrian Niţoiu a fost un judecător militar, cu gradul de general, de care-şi aduc aminte cei care au urmărit procesele de după Revoluţie. Niţoiu a fost cel care l-a judecat, între alţii, pe fostul şef al...