”Acasă” – un cuvînt devastat

În baza ordinului ministrului de Interne nr. 161/ 29 iunie 1954, s-a dispus reîntoarcerea în Banat a celor deportaţi prin Decizia 200/1951, cu excepţia celor din ”categoria foştilor exploatatori”. S-au înfiinţat apoi comisii, care au luat în lucru ”cazurile”, dispunînd întoarcerea acasă a familiilor deportate. În urma trierii, în conformitate cu ordinul 161, au mai rămas cu domiciliu obligatoriu ”112 familii, cuprinzînd 328 persoane”, din categoria ”exploatatorilor”.

Prin Dispoziţia nr. 29 ”privind situaţia terenurilor agricole şi caselor persoanelor strămutate care se întorc la fostul lor domiciliu”, Consiliul de Miniştri hotăra la 1 septembrie 1955 să restituie deportaţilor ”terenurile agricole şi casele pe care le-au posedat la data părăsirii acestor localităţi”. Şi cu acest prilej s-au săvîrşit numeroase abuzuri, nefiind rare cazurile în care casele unor deportaţi, ”rechiziţionate” de membri locali ai partidului comunist,  care-i şi deportaseră, au fost redobîndite de cei întorşi acasă cu foarte mare greutate.

În cazul în care terenurile fuseseră ”comasate” în gospodării agricole de stat, deportaţii urmau să primească terenuri din rezerva de stat, iar dacă acestea fuseseră date în folosinţă colectiviştilor, ”după strîngerea recoltei, vor fi restituite celor ce le-au posedat la data strămutării”. Totodată, se recomanda gospodăriilor agricole colective ”să nu respingă eventualele cereri de înscriere din partea foştilor deportaţi”. Din cîte ştiu, n-a fost cazul.

Pe de altă parte, casele ”ocupate de unităţile de stat, unităţile cooperatiste şi obşteşti rămîn în folosinţa acestor unităţi”, singurele păstrate în stare cît de cît bună, nejfuite ori părăginite, urmau ca, în acest caz, ca şi în cel al completei distrugeri a fostelor locuinţe, celor reveniţi din Bărăgan să li se acorde o altă casă din fondul statului, sau ”despăgubiri reprezentînd 50% din valoare şi 50% credite pe termen lung”. Situaţii în care locuiţele distruse ori rechiziţionate au fost evaluate la bunul plac al autortăţilor locale, conduse de aceleaşi persoane care-i deportaseră şi care nu se prea dădeau în vînt, în noua situaţie, să le facă dreptate fostelor lor victime.

Astfel încît ”acasă” a devenit pentru mulţi bănăţeni întorşi din deportare un cuvînt devastat – la propriu, sau prin golirea lui de conţinut. Casa din care plecaseră mai trăia doar în amintire. Acum, se întorceau într-o lume ostilă, complexată de o vinovăţie pe care refuza să şi-o recunoască.

Deportarea – o crimă împotriva umanităţii, nerecunoscută de statul român

Comisii precum cele care în 1954 i-au întors acasă pe deportaţii din Banat nu s-au mai înfiinţat ulterior, ridicarea restricţiilor domiciliare ale celor rămaşi în deportare în Cîmpia Bărăganului făcîndu-se ”pe bază de decizii individuale, la cerere sau la termen”. Majoritatea restricţiilor au fost ridicate în cursul anului 1964, odată cu amnistierea foştilor deţinuţi politici, cînd satele ridicate în  Bărăgan de deportaţii bănăţeni s-au golit, intrînd multe în ruină şi dispărînd înapoi în cîmpurile din care răsăriseră, după Rusaliile anului 1951.

În 1967, mai aveau domiciliu obligatoriu şase persoane, dintre care trei pe termen nelimitat. Era încă în vigoare Decretul 258/1952 (pentru pedepsirea părăsirii domiciliului obligatoriu, cu închisoare de la 15 la 20 de ani), HCM 337/1954 (pentru fixarea domiciliului obligatoriu foştilor deţinuţi politici ”ne-reeducaţi”) şi HCM 237/1957, care extindea această măsură asupra celor ce ”primejduiesc regimul”, precum şi măsurile de fixare a locului de muncă obligatoriu.

Ceea ce caracteriza toate aceste măsuri în vederea deportării, ”Dislocare”, cum era numită acţiunea în documentele Securităţii, cît şi a stabilirii domiciliului obligatoriu este faptul că ele conţineau enunţări generale, fără a determina precis categoriile de persoane în legătură cu care organele MAI erau împuternicite să ia asemenea măsuri şi nici durata lor. Astfel, acţiunile au fost arbitrare, comiţîndu-se grave abuzuri şi ilegalităţi, împotriva cărora cei care le-au căzut victime nu se puteau plînge.

Aceste abuzuri au sporit, în condiţiile în care şi organele de Miliţie au luat măsuri de ”dislocare” a unor familii, în foarte multe cazuri, în mod neîntemeiat, după cum arăta un referat al Procuraturii Generale, din 7 august 1953. În acest an, în cîteva rînduri, procurorii au solicitat Direcţiei Generale a Miliţiei să li se pună la dispoziţie actele normative, în baza cărora se întreprindeau aceste măsuri, dar au fost refuzaţi. Mai mult, generalul de miliţie Ilie Drăgan a comunicat că, în viitor, nu vor mai da nici un fel de detalii asupra acestor operaţiuni, al căror caracter ilegal şi abuziv nu a putut fi limitat.

Ulterior, însăşi Procuratura a participat chiar la cauţionarea ilegalităţilor, prin fostul procuror general adjunct Gheorghe Bucşan, care a făcut parte din Comisia MAI pentru internări în colonii de muncă din 1958 şi a semnat numeroase astfel de decizii.

De altfel, după cum recunoşteau inclusiv unii ofiţeri de Securitate în 1967, dispoziţiile încălcau dreptul la apărare, întrucît nici unul dintre actele normative care au reglementat luarea măsurii de fixare a domiciliului obligatoriu nu conţinea prevederi cu privire la posibilitatea unei căi de atac din partea celor ce se considerau îndreptăţiţi şi nici un organ competent să soluţioneze asemenea situaţii.

O altă ilegalitate conţinută de actele normative care au stat la baza deportărilor constă în stabilirea de pedepse penale, pentru cei ce părăseau domiciliul obligatoriu fixat. Lăsînd la o parte mărimea lor exagerată (între 15 şi 20 de ani de închisoare), în condiţiile în care infractorii aflaţi în executarea pedepselor la penitenciar erau condamnaţi între 3 şi 6 luni în cazul evadării, cît şi încălcarea principiului gradării pedepsei, prevăzut în articolul 23 al Codului Penal, şi a cuantumului maxim al închisorii corecţionale, care era de 12 ani (articolul 22), trebuie spus că administrarea de pedepse cu închisoarea nu era de competenţa Consiliului de Miniştri.

Deportările în Bărăgan, ca şi fixarea ”domiciliului obliagtoriu” au încălcat flagrant multe dintre prevederile Constituţiei RPR. Dar asta n-a fost o probemă nici atunci, cum n-a fost nici mai tîrziu. Practica domiciliului obligatoriu a mai fost folosită de Securitate pînă în 1989, pentru izolarea unor disidenţi, fie în forma arestului la domiciliu, fie prin deportare, cazul cel mai cunoscut fiind cel al unui număr de 61 de muncitori deportaţi pe termen nelimitat, pentru participarea la revolta din 15 noiembrie 1987 de la Braşov şi al semnatarilor ”Scrisorii celor 6”.

Niciodată, regimul comunist şi nici acesta care i-a urmat n-a recunoscut că a iniţiat, în noaptea de Rusalii a anului 1951 o crimă împotriva umanităţii şi n-a luat măsuri în consecinţă. Cum nici în fosta URSS ori actuala Federaţie Rusă nu s-a întîmplat, România fiind singura ţară din ”lagărul socialist” care se face vinovată de deportarea propriilor cetăţeni.

”Am fost blestemaţi să ne chinuim o viaţă întreagă”

Întorşi acasă, deportaţii ”bărăgănişti” au primit parţial înapoi propriul avut, dar abia după mai bine de un an de prelungire a chinului prin care au trecut. Casele erau în paragină şi tot ce se putuse fura din ele, s-a furat.

Activiştii locali de partid, care în marea lor majoritate participaseră activ la acţiunea de dislocare din 1951 erau puşi acum în situaţia de a lua toate măsurile prevăzute în Dispoziţia nr. 29 ”privind situaţia terenurilor agricole şi caselor persoanelor strămutate care se întorc la fostul lor domiciliu”, a Consiliului de Miniştri, din 1 septembrie 1955. Ei erau şi cei care stabileau modul de ”despăgubire”, ceea ce a dus, din nou, la abuzuri suportate de foştii deportaţi, care nu şi-au mai putut reconstitui integral niciodată, nici pînă în ziua de azi, bunurile avute în proprietate pînă la fatidica noapte de Rusalii a anului 1951.

Măsuri identice de repunere în posesia bunurilor au fost luate şi în cazul cetăţenilor de naţionalitate sîrbă, trei luni mai tîrziu, pe 7 decembrie 1955 (HCM 2694), iar printr-o altă hotărîre (cu numărul 623), Consiliul de Miniştri decidea pe 14 aprilie 1956 ca şi restul categoriilor de persoane ”care se reîntorc la fostul lor domiciliu” să beneficieze de aceleaşi drepturi arătate mai sus şi să le fie restituite bunurile imobile. Toate aceste reparaţii nu puteau şterge însă răul pricinuit: ”Dacă mă gîndesc bine, parcă am fost blestemaţi să ne chinuim o viaţă întreagă şi s-o luăm mereu de la început”, îmi spunea un fost deportat.

Deportarea şi domiciliul obligatoriu au fost resimţite ca o restrîngere gravă a libertăţii. Amintirile ”bărăgăniştilor” sînt, toate, pline de amărăciune. ”După două săptămîni, mi-am zis: noi sîntem ca şi arestaţi. Numai că sîntem arestaţi în familie. Ne-or chemat, programat, cîte o sută la Miliţie, ne-or pus DO pe buletine şi ne-or obligat să semnăm o declaraţie pe care or citit-o: Dom-le, dumneata eşti deportat 5 ani aicea, n-ai voie să părăseşti raza de 30 de kilometric”, explica un ţăran din Banat care era statutul său, după punerea în aplicare a Deciziei nr. 200 a MAI în noaptea de Rusalii a anului 1951.

Dar această perioadă a lăsat poate cele mai mari urme şi traume asupra copiilor, duşi în deportare: ”Copil fiind, nu am avut nici o jucărie. Aveam şapte ani, cînd am văzut cea dintîi păpuşă”; ”Aveam 11 ani, eram în clasa a VI-a, cînd am mîncat pentru prima oară ciocolată”, mi-au mărturisit doi dintre aceştia. Filip Herbert, copilul născut în deportare la Zagna, în judeţul Brăila, dintr-o familie de şvabi bănăţeni gospodari (în imaginea care ilustrează acest articol), mi-a mărturisit că părinţii săi au fost marcaţi întreaga viaţă de cei trei ani înduraţi în Bărăgan.

Cu toate că s-a recunoscut în 1967 caracterul ilegal şi abuziv al deportărilor, nici una dintre victimele acţiunii coordonate de Securitate nu a fost pînă la căderea regimului comunist în mod oficial reabilitată, în afara faptului că i s-a permis, pur şi simplu, să se întoarcă acasă.

 

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

https://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2021/06/copil.jpghttps://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2021/06/copil-300x300.jpgrootstireaUncategorised
”Acasă” - un cuvînt devastat În baza ordinului ministrului de Interne nr. 161/ 29 iunie 1954, s-a dispus reîntoarcerea în Banat a celor deportaţi prin Decizia 200/1951, cu excepţia celor din ”categoria foştilor exploatatori”....