Mişu Dulgheru, şeful Anchetelor Securităţii îi transmitea pe 12 noieimbrie un mesaj lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în care arăta: ”Tătărescu mi-a cerut să-i dau neapărat hîrtie de scris, căci, înainte de a muri, vrea sa scrie ceva. Noi, fiind curioşi ce vrea sa scrie, i-am dat hîrtie şi a scris această scrisoare, pe care v-o înaintez. Scrisoarea este foarte interesantă, confirmă el singur, fără nici o anchetă, crimele comise. În al doilea rînd, este interesantă deoarece arată, ca fost prim ministru şi chiar şi în guvern cu noi, ce anume credea şi pe ce se baza burghezia din ţara noastră. După ce aţi citit-o, putem să o rupem, dacă credeţi. Manuscrisul este la noi şi e scris cu creionul”. N-a fost ruptă. Testamentul politic al lui Gheorghe Tătărescu s-a păstrat  – şi nu spre cinstea sa. Îl reproduc mai jos, pentru că e o oglindă fidelă a unei epoci crude, în care instinctul de supravieţuire a împins adesea fiinţa umană la abjurarea de la ordinea morală a lumii.

Cariera politică a unui oportunist politic

Gheorghe Tătărescu a intrat în Partidul Naţional Liberal în 1912. A fost prim ministru între 1934-1937 şi 1939-1940, un slujitor devotat al lui Carol al II-lea, fiind cunoscut pentru obedienţa sa: ”se face, Majestate” era vorba sa, în faţa Alteţei Regale. Era însă conştient, în timpul războiului, că ţara va ajunge să fie subjugată de sovietici. În septembrie 1943, el îi spunea diplomatului român Raoul Bossy: ”pacea va fi încheiată sub semnul biruinţei ruseşti”. Ca să-şi salveze pielea, după instaurarea ocupaţiei sovieto-comuniste a trecut de partea ei. Voia să facă uitat faptul că în septembrie 1924, ca ministru de interne, reprimase revolta comunistă de la Tatar Bunar. Nu i-a servit la nimic, nici faptul că făcuse parte din guvernul Groza: a ajuns în închisoare, unde şi-a ”spovedit” toate păcatele faţă de ”clasa muncitoare”.

Raţiunea pentru care comuniştii l-au ales pe Gheorghe Tătărescu ”tovarăş de drum” în instaurarea regimului ”democrat-popular” a fost rezumată de Gheorghiu-Dej la o întîlnire cu conducerea partidului, în care spunea că ”Tătărescu cunoaşte foarte multe fapte. Dacă am putea să-l convingem pe Tătărescu, care este un tip realist, să ia poziţie impotriva lui Maniu, ar fi bine”. Ca ministru de externe în guvernul Groza, a participat la Conferinţa de Pace de la Paris, dar cînd rolul său s-a încheiat, comuniştii s-au debarasat de el. În 3 noiembrie 1947, iar în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, ”noaptea demnitarilor”, a fost arestat ca fost prim-ministru ”burghez” şi încarcerat la Sighet. Nu a rămas acolo decît pînă în decembrie 1950, când a fost adus la Bucureşti şi depus în vestitul arest “B.J” al Securităţii, situat în Calea Plevnei. Rolul său nu se încheiase: a fost folosit în procesul ”lotului Pătrăşcanu”, punînd umărul la condamnarea fostului lider comunist, căzut în dizgraţia lui Stalin şi pe care Dej îl ura.

Fără să ştie ce rol îi fusese rezervat, în 20 iulie 1951 a întocmit un lung memoriu, recunoscîndu-şi mai multe din ”crimele” politice din trecut şi căindu-se, insistînd asupra situaţiei sale de deţinut politic încercat şi de o grea suferinţă fizică, pe lângă încărcătura morală şi presiunea psihică provocate de starea în care se afla. Dar i s-a părut că nu făcuse destul. Pe 12 noieimbrie 1951, cum am văzut, cerea securiştilor hîrtie şi creion, pentru a scrie o abjurare a cărei lectură i-a făcut o imensă plăcere lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Iată mai jos acest ”testament politic” al lui Gheorghe Tătărescu.

Am supus unei necruţătoare critici toate actele mele

”Prieteni, rîndurile acestea au fost scrise pentru voi toţi, care aţi fost, în trecutul apropiat, reprezentanţii regimului burghez: moşieri, proprietari de ogoare, de păduri, de vii şi de livezi, de fabrici şi uzine, proprietari de aşezăminte de comerţ, de bancă, de transporturi, precum şi sub orice formă a mijloacelor de producţie; rîndurile acestea au fost scrise pentru voi toţi care aţi fost, în mare sau mic, reprezentanţii regimului. Ele sunt semnate de un om care nu vă este necunoscut.

Prieteni, nu vă sunt un necunoscut. Destinul a voit ca, pentru o perioadă de douăzeci de ani, care se încheie în toamna anului 1947, numele meu să fie de legat aproape toate actele politice mai însemnate din aceasta epocă. De la 1919 şi pîna în 1948, am făcut parte, făra intrerupere, din toate parlamentele, partlcipînd activ la lucrările lor. De la 1924 şi la 1947 am funcţionat timp de 10 ani în diferite guverne, care s-au perindat la cîrma ţarii, şi am deţinut răspunderile preşedinţiei Consiliului de Miniştri aproape cinci ani. Am guvernat sub trei regi şi am cunoscut toate tainele actelor de guvernare din anii domniei lor, colaborînd uneori la acte de importanţă istorică. Am urmarit, în acest timp, desfăşurarea evenimentelor internaţionale în mai multe rînduri, am reprezentat interesele ţării în faţa forurilor străine, care hotărau soarta noastră şi viitorul nostru. Pentru ultima oară, glasul meu a răsunat la Paris, în palatul Luxemburg, în 1946, cînd am arătat în faţa conştiinţei popoarelor dreptatea revendicărilor romîneşti.

Dacă v-am amintit toate aceste fapte, este pentru ca să vă cer ca ele să fie prezente cînd veti citi rîndurile de faţă, aşa după cum mi-au fost mie în clipa în care le-am scris. Aceste rînduri sunt ale unui om care a sprijinit şi a consolidat ordinea burgheză, în cadrul unei politici pe care a voit-o întotdeauna, a României capitaliste. Acesta este omul care vă scrie. Vă scriu într-un moment mare şi dramatic al vieţii mele, în momentul în care, simţindu-mi sfîrşitul aproape, e firesc să mă întreb dacă mi-am îndeplinit datoria faţă de semenii mei. Întrebarea aceasta mi-am pus-o de mai multe ori în ultimul timp. Împrejurări vitrege, create de motive juste, m-au ţinut cîtăva vreme departe de contactul cu lumea externă, de oameni şi străin de evenimente.

Singurătatea şi izolarea mi-au creat, în tot acest timp, atmosfera necesară pentru a da un întreg şi obiectiv examen al întregii mele vieţi politice. Am supus unei necruţătoare critici toate actele mele şi am putut să stabilesc atît inventarul actelor în care mi-am făcut pe deplin datoria şi cu care mă pot mîndri şi al greşelilor mari şi al greşelilor mici, care constituie pasivul activităţii mele politice şi care va apăsa greu în judecata definitivă a acestei activităţi”.

De voi mai avea zile, voi scrie o carte intitulată Din greşelile mele şi ale altora

Da – trebuie să recunosc că de atîtea ori am greşit, că de atîtea ori nu mi-am făcut datoria şi că, în multe împrejurări, pasiunea, interesul de clasă sau neînţelegerea m-au împins să hotărăsc şi să acţionez împotriva intereselor obşteşti. Da – am greşit. În sihăstria mea din ultimul timp, am făcut răbojul acestor greşeli. De voi mai avea zile, voi scrie poate o carte intitulată Din greşelile mele şi ale altora şi voi arăta acolo pe larg ce au fost aceste greşeli şi în ce împrejurări au fost săvîrşite. Astăzi, însă, mă simt dator ca fără nici o amînare să pun în lumină una din aceste greşeli, care va rămîne greşeala majoră a vieţii mele. Mărturisirea fără întîrziere a acestei greşeli este pentru mine o supremă, o ultimă datorie şi voiesc să-mi despovărez sufletul, făcînd-o publică, prin această scrisoare, care nu este un act politic, ci este un act de conştiinţă, făcut fără nici o reţinere şi fără nici o rezervă.

Am săvîrşit această mare greşeală în împrejurări de amploare istorică, pe timpul colaborării mele în guvernul de concentrare democratică, în anii 1945-1947. Am intrat în acest guvern împreună cu partidul liberal de sub conducerea mea, nu numai pentru a colabora la actele care trebuiau să refacă temeliile Romîniei noi, în cadrul unui program radical şi progresist, dar şi cu scopul bine definit de a ne opune şi de a împiedica toate tendinţele urmînd îndrumarea ţării spre socialism. Combaterea tuturor măsurilor care ar putea să pregătească drumurile socialismului în Romînia, împiedicarea tuturor actelor avînd caracter socialist şi anihilarea tuturor măsurilor destinate să slăbească proprietatea privată şi producţia individuală – au fost ţinta finală şi permanentă a acţiunii mele în cadrul colaborării în guvern. Această ţintă negativă a fost urmărită în toate sectoarele guvernului şi prin toate mijloacele interne şi externe.

Front împotriva socialismului! Aceasta a fost lozinca călauzitoare a acţiunii mele de colaborare guvernamentală în lumina revizuirii generale a activităţii mele din această perioadă, ca şi în lumina evenimentelor. Această lozincă apare ca o piedică pusă în cale realizării intereselor obşteşti şi ca o sfidare a legilor de dezvoltare istorică, iar acţiunea care a decurs din urmărirea ei constituie marea greşeală a ultimei mele activităţi guvernamentale şi greşeala cea mai grea a vieţii mele politice.

Cum am putut săvîrşi o asemenea greşeală? Mărturisirea mea nu ar fi completă şi ar pierde din valoarea ei dacă nu aş lămuri această întrebare. De aceea, răspund fără de înconjur. Atitudinea mea iniţială de negativltate totală şi de ostilitate integrală faţă de socialism a fost determinată de influenţele unor factori politici pe care, în acel timp, trebuia să-i socotesc precumpănitori, iar în greşeala mea capitală se răsfrîng şi se suprapun o serie de alte greşeli ce am săvîrşit, cînd am cercetat faptele, situaţiile şi problemele în legătură cu orientarea generală politică a colaborării mele guvernamentale. Voi înşira aici aceste greşeli, care au deschis şi pregătit drumul greşelei celei mari.

Am greşit în primul rînd şi am greşit mai ales cînd am socotit axiomatică afirmarea că Romînia e ostilă şi refractară socialismului. Nu o ascund – pentru mine afirmarea aceasta avea puterea unei dogme şi am crezut cinstit că marea majoritate a ţării nu era pregătită să primească instaurarea unui regim socialist şi că deci opoziţia împotriva socialismului îşi găsea rădăcinile în voinţa ţării. Credinţa aceasta a fost şi s-a adeverit a fi fost o greşeală, pe care am făcut-o confundînd voinţa claselor înstărite, care, fireşte, erau ostile prin interes socialismului, cu voinţa majorităţii ţării, formată din clasele neînstărite şi care îi erau favorabile. Interesele păturilor burgheze din ţara noastră erau incompatibile cu instaurarea unui regim socialist – aceasta era evident; în consecinţă, contactele politice organice cu aceste pături s-au răsfrînt asupra judecăţii mele şi m-au împiedicat să văd obiectiv interesele păturilor neînstărite, ale păturilor sărace, care formează majoritatea populaţiei noastre şi care, astfel cum s-a dovedit mai tîrziu, în lumina faptelor, erau favorabile socialismului. Aceasta a fost o greşeală – o primă greşeală.

Am greşit apoi cînd am respins formulele socialiste pe motivul că ele sunt practic inaplicabile în ţara noastră. Inaplicabilitatea regimului socialist în Romînia a fost în permanenţă unul din argumentele de bază ale opoziţiei faţă de socialism. Am crezut în temeinicia acestui argument. Am crezut că socialismul, în aplicare, rămîne un fenomen specific rusesc, care nu se poate repeta în alte ţări. Am crezut că numai condiţiile speciale de dezvoltare istorică ale popoarelor ruse au putut face posibilă instaurarea regimului socialist şi că, fără aceste condiţiuni, o asemenea instaurare nu constituie decît o himeră răufăcătoare. Şi am mai crezut că structura socială a poporului nostru, precum şi tradiţiile istorice care îl apără, îl fac impropriu organic socialismului. Judecata aceasta, infirmată de dezvoltarea ulterioară a evenimentelor, a fost o altă greşeală.

Am greşit, de asemenea, cînd am combătut socialismul, arătîndu-l ca generator de funcţionarism excesiv, de birocraţie şi de rutină, care, toate laolaltă, nu puteau decît să paralizeze viaţa economică a unei ţări. Studii şi date insuficient verificate mi-au dictat această afirmare, care a fost, la rîndul ei, infirmată de evoluţia ulterioară a realităţilor economice de la noi şi de aiurea şi care rămîne astfel o altă greşeală.

Am greşit, deopotrivă, cînd am acuzat socialismul că împinge omenirea pe drumul trîndăviei, consecinţa finală şi fatală a lipsei de interes a individului lipsit de toate perspectivele de îmbogăţire personală. Acuzaţia aceasta, luată din arsenalul clasic al anti-socialismului, a fost şi ea dezminţită de avîntul de muncă şi de creare înregistrat atît de Rusia Sovietică, cît şi de toate ţările socialiste, în proporţii nemaiîntîlnite pînă azi în istoria tuturor popoarelor. Ea constituie încă o greşeală.

Am mai greşit cînd am crezut – şi am crezut cu tărie – că era socialistă va pune capăt erei de progres şi de strălucită civilizaţie, erei de cuceriri ale minţii omeneşti, care a fost opera fazei capitaliste a omenirii, şi va zvîrli astfel înapoi, pe drumul întunericului, întreaga lume. Minunatele realizări ale Rusiei Sovietice în toate domeniile de creare ale spiritului şi-au luat sarcina să dovedească netemeinicia acestei judecăţi pripite şi artificiale şi să pună în lumină valoarea tuturor forţelor active şi a forţelor de creare proprii regimului socialist. Şi Judecata aceasta îşi găseşte locul în şirul greşelilor mele.

Şi, în sfîrşit, am greşit – şi am perseverat tot timpul în această greşeală – cînd am crezut că ţărănimea noastră nu se va adapta niciodată condiţiilor agriculturii colective şi că va refuza să părăsească regimul gospodăriei individuale. Credinţa aceasta, determinată numai de considerente sentimentale, a ignorat interesele sărăcimii ţărănimii noastre şi a luat în considerare numai interesele ţărănimii înstărite şi chiabure. Ea s-a dovedit a fi o credinţă superficială şi s-a adăugat la coloana greşelilor ce am săvîrşit.

Acestea au fost greşelile mai importante, care au deschis calea marii greşeli, a greşelii de bază a întregii mele acţiuni politice din timpul guvernării de colaborare şi rezumată în strigătul front împotriva socialismului”.

Am greşit, crezînd în cuvîntul anglo-americanilor

”Aceste greşeli nu au fost ele singurele elemente determinatoare ale acestei atitudini, la luarea căreia au contribuit hotărîtor şi unii factori. Pe care n-am să-i înlătur.

Voi enumera aceste influenţe. Primul loc îl au acţiunea directă a reprezentanţilor politici ai Statelor Unite şi ai Marii Britanii. Am întrebuinţat calificarea de acţiune directă, fiindcă ea corespunde mai bine realităţilor la care se aplică şi redă pe deplin amploarea atît a campaniilor şi a acţiunii de propagandă a acestor reprezentanţi, cît şi a mijloacelor pentru executarea planurilor lor. Vorbind de această acţiune directă anglo-americană, aduc mărturia mea pentru a declara că ea s-a slujit de toate mijloacele de presiune morală şi materială, pentru a înfeuda orice om politic şi orice forţă politică din ţara noastră politicii imperialiste, punînd în joc toate îndemnurile şi toate făgăduielile şi neezitînd a împinge ţara pe drumul dezordinii şi al tulburărilor.

Ajutată de propaganda de la New-York şi Londra, propaganda directă a suscitat ani de-a rîndul în sufletul poporului nostru campanii de temeri şi ură, tulburîndu-I cu primejdii şi planuri irealizabile, printre care cea a intervenţiei anglo-americane în Romînia a fost cea mai răspîndită şi cea mai importantă. Îndemnul la nesupunere şi la revoltă a fost moneda curentă a acţiunii de propagandă, desfăşurată în tot acest timp, astfel încît nu ezit a conchide că, în toate procesele care au avut loc legat de actele statului, ar fi trebuit să stea pe banca acuzaţilor, ca autori morali şi uneori drept complici şi agenţii acţiunii anglo-americane.

Cu prilejul contactelor personale ce am avut, atît la Paris, pe timpul Conferinţei de Pace, cît şi ulterior, la Bucureşti, reprezentanţi politici ai Statelor Unite şi ai Marii Britanii au ţinut să mă avizeze că statele lor nu vor îngădui extensiunea comunismului în Europa Centrală şi mai ales în Romînia. Iar reprezentantul Nord-Americii, făcînd un pas mai departe. mi-a declarat că guvernul său va susţine toate partidele româneşti şi oamenii politici români care se vor opune instaurării socialismului în ţara noastră.

Asemenea declaraţiuni, făcute într-un moment în care abisul între Răsărit şi Apus nu se deschisese încă şi conflictul între cele două lumi nu înveşmîntase încă formele violente de mai tîrziu, aveau totuşi valoarea lor şi erau de natură să influenţeze judecata mea politică şi atitudinea mea politică. Şi le-au influenţat, căci în vremea aceea credeam în seriozitatea şi temeinicia cuvîntului american, astfel cum au crezut în el oameni de bună condiţie, care mai tîrziu au căzut victime ale îndemnurilor şi fagăduielilor nord-americane”.

Pe când se afla în fruntea delegaţiei României la Paris, Gheorghe Tătărescu fusese îndemnat de oamenii politici români din emigraţie să nu semneze Tratatul de Pace şi să rămână în străinătate. Răspunsul lui a fost  demn, dar sub demnitate se ghicea instinctul supravieţuitorului: ”Gestul refuzului de a semna mi-ar folosi mie, nu ţării, deoarece nu ar schimba nimic. Ruşii vor continua să rămînă. Eu nu cred într-un război între Occident şi comunism. Datoria mea este să semnez Tratatul de Pace ca să salvez ce mai rămâne din România. LaoIaltă, Occidentul ne-a predat ruşilor. Conştiinţa mea de român îmi porunceşte să mă întorc în ţară şi să sufăr cu compatrioţii mei […] Eu aleg, conştient de toate riscurile, lupta pentru români, pentru libertatea lor. Resping eroismul prin procură dată altora”. Dar, ajuns să înfrunte făţiş monstrul cu care se aliase, Gheorghe Tătărescu a lăsat eroismul la uşă. Cum se va vedea şi din continuarea ”testamentului” său politic, încredinţat hîrtiei în toamna anului 1951, în arestul Securităţii din Calea Plevnei.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

https://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2021/05/gheorghetatarascu.jpghttps://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2021/05/gheorghetatarascu-300x300.jpgrootstireaUncategorised
Mişu Dulgheru, şeful Anchetelor Securităţii îi transmitea pe 12 noieimbrie un mesaj lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în care arăta: ”Tătărescu mi-a cerut să-i dau neapărat hîrtie de scris, căci, înainte de a muri, vrea sa scrie ceva....