Ambele scot din cauză Securitatea, care s-a dovedit incapabilă să gestioneze o criză majoră şi să acţioneze inteligent. Servilismul, carierismul şi ”afacerile ilicite” în folos personal n-au fost doar ale fugarului, ci au dominat ”aparatul” şi înainte, şi după fuga lui Pacepa.

 

O contradicţie în interiorul Securităţii: ascensiunea unui ”trădător”

Intrat în Securitate în 1955, Pacepa a fost încadrat, după un foarte scurt ”stagiu” în Securitatea internă, în aparatul de spionaj al acesteia, unde s-a făcut remarcat prin abilitate şi inteligenţă, aceasta din urmă fiind o ”pasăre rară” în acele vremuri, cînd principalele atribuţii ale ”Securităţii Poporului” erau acţiunile brutale de represiune. După numai opt ani, era deja colonel şi a fost numit adjunct al Direcţiei Generale de Informaţii Externe, la vîrsta de 35 de ani, iar în 1967 a fost avansat la gradul de general-maior, cînd nu împlinise încă 40. În 1974 a atins vîrful ascensiunii: Pacepa a fost avansat general-locotenent, a devenit secretar general al Internelor, şef al ”operaţiilor externe” ale Securităţii (incluzînd organizarea vizitelor externe ale ”conducerii superioare de partid”) şi, mai important decît toate, confident al lui Ceauşescu.

După cum a afirmat Pacepa, dezertase pe 24 iulie 1978, cînd a păşit peste pragul Ambasadei SUA la Bonn, pentru că refuza să îndeplinească ordinul lui Nicolae Ceauşescu, care  îi ceruse să-l asasineze pe Noel Bernard, directorul secţiei române de la ”Europa liberă” (acesta a murit totuşi ulterior, de un cancer galopant). ”Trădarea” sa ar fi părut oricui neverosimilă, dar după ce ea s-a petrecut în 24 iulie 1978, cînd Pacepa a păşit pe poarta ambasadei SUA din Bonn cerînd azil politic, cei mai mulţi colegi din Securitate s-au grăbit să afirme că a fost previzibilă. La această concluze a ajuns şi ancheta amplă care a urmat fugii sale, în cursul căreia au fost audiaţi peste 500 de ofiţeri, s-au făcut peste 2.500 de rapoarte şi s-au dat 10.000 de pagini de declaraţii, constituite într-un dosar de 120 de volume, care a dus la condamnarea lui la moarte pentru ”înaltă trădare” în septembrie 1978. Regimul comunist de la Bucureşti a pus pe capul său o recompensă de 2 milioane de dolari, iar după apariţia dezvăluirilor lui din ”Orizonturi roşii”, preţul ”capului” lui Pacepa s-a dublat, prin contribuţia lui Moammar Ghadaffi şi Yasser Arafat.

Motivele fugii lui în Occident au fost discutate din primele zile din august 1978 de presa germană, care anunţat-o. Nu mai insist asupra lor, personal cred că toate sînt ”perdele de fum”. Dar nici nu cred, aşa cum o făceau oficialii Securităţii ulterior, în propriile lor anchete, că el ar fi fost recrutat cu multă vreme în urmă de CIA şi ar fi fost o ”cîrtiţă” în sistem, aşa cum afirma de pildă în decembrie 1978 fostul său şef, generalul Alexandru Dănescu, sau cum spunea la o altă şedinţă a conducerii Ministerului de Interne şeful Securităţii, Tudor Postelnicu: ”numai spre informarea Dvs. aş dori să vă spun că trădătorul s-a aflat în slujba serviciilor străine de spionaj aproape 20 de ani”. Dacă într-adevăr ar fi fost vorba de o ”recrutare” de către americani, cred că nu s-a petrecut mai repede de aprilie 1978, cînd Pacepa s-a întîlnit la Washington cu James Knigt, şeful Serviciului Secret american, pentru a pregăti vizita lui Ceauşescu în Statele Unite.

Oricum, în acele împrejurări din toamna anului 1978, în care încerca diminuarea impactului în urma gestului lui Pacepa, suferit de regimul comunist (nu numai din România) Securitatea nu răspundea unei întrebări tacite, reieşind de aici: cum de au fost atît de ineficienţi, încît nu l-au dibuit? 

Dezvăluirile privind motivele fugii lui Pacepa în Occident au fost amplu dezbătute în anchetele interne ale Securităţii, dar şi după 1989 la fel de intens, prin ”dezvăluiri de presă” din spaţiul public. Ele au acreditat în genere trei variante: aceea a unor ilegalităţi şi abuzuri comise de el şi deja ”aflate în cercetare”, care l-ar fi putut aduce în faţa justiţiei (cel mai des acreditată şi convenabilă Securităţii), a doua aceea a trădării din oportunism şi a treia, aceea a recrutării lui ca agent al CIA, cu mai multă vreme înaintea deciziei de a cere azil politic americanilor. Toate trei, cumva convenabile autorităţilor comuniste de la Bucureşti camuflau realitatea: ”defectarea” sau ”trădarea” lui Pacepa nu a adus prejudicii ţării (deşi, după cum estimau uniii istorici după 1989, preluînd afirmaţii ale foştilor securişi, ea ar fi adus pagube la fel de mari precum cutremurul din martie 1977)). Ea a afectat grav regimul comunist dictatorial de la Bucureşti. Dacă a fost vreun cutremur, acela a fost în interiorul Securităţii, care se dovedea dintr-o dată, chiar în faţa lui Ceauşescu, drept ineficientă şi coruptă, incapabilă de altceva, în afara utilizării forţei brute – care în noile condiţii externe nu mai era însă posibilă.

 

”Cîrtiţă”, ”trădător”, sau ”agent KGB” – în orice caz, ”antiromân”

Alte controverse s-au iscat în jurul lui Ion Mihai Pacepa cu ocazia reabilitării lui judiciare, prin decizia 21 din 7 iunie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, care a casat sentinţa de condamnare la moarte din 1978 şi, ca urmare, a decis să-i fie restituită averea confiscată în România (tablouri, sculpturi, alte obiecte de artă). În urma unei alte decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la 19 august 2004 Serviciul de Informaţii Externe i-a redat gradul de general-locotenent în rezervă. În baza unei adrese a SIE, în 21 aprile 2005 Casa de Pensii a Ministerului Afacerilor Interne i-a recunoscut lui Pacepa o vechime în muncă de 41 de ani, din care 27 desfăşurată în ”condiţii speciale” (grupa I de muncă) şi o pensie de circa 10.000 de lei. Acesteia i se adaugă o altă pensie din parte statului american, de 4.000 dolari, inlusiv pentru activitatea sa la Casa Albă, unde ar fi fost consiler al lui Ronald Reagan, artizanul distrugerii ”Cortinei de Fier”.

”Patrioţii” români au sărit atunci în sus, pe diferite căi şi prin diferite voci, invocînd ”daunele aduse statului român” de ”trădătorul” reabilitat şi respus în drepturi, deşi, după cum afirma Cătălin Dancă, avocatul său din România, ”protecţia lui Ion Mihai Pacepa a costat Guvernul american mai multe milioane de dolari decât totalul recompensei acordate de cei trei lideri” (Ceauşescu, Ghadaffi şi Arafat).

La 35 de ani de la defectarea lui Pacepa, Larry Watts, un istoric controversat de origine americană stabilit în România, despre care s-a spus că a fost agent de influenţă al spionajului comunist şi în orice caz este unul dintre apropiaţii generalului Ioan Talpeş, fost şef al SIE pînă în 1997, a acreditat într-o carte publicată în 2013 o a patra versiune în ”cazul Pacepa”: Ion Mihai Pacepa a fost agent KGB, trimis drept ”cîrtiţă” în inima CIA-ului. Mai mult, a susţinut că el, prin acţiunile în Statele Unite după 1989, ar fi în îngreunat accederea României în NATO.

E cumva incredibil şi halucinant, dacă ne gîndim numai la preţul plătit de regimul comunist în urma defectării sale: el e cel mai înalt demnitar din blocul comunist care a ”trădat cauza”. Acest tip de acuzaţii (Pacepa – agent KGB) au fost lansate cam în acelaşi timp în spaţiul public şi de istoricul Cristian Troncotă, ofiţer SRI în rezervă. Preşedintele Iliescu şi-a însuşit varianta SIE-SRI: ”Îl cred pe Larry Watts, pentru că domnia sa a analizat cazul îndeaproape. Noi l-am reabilitat atunci în conjunctura în care ne aflam după Revoluţie. Am vrut să înlăturăm nişte suspiciuni ale Statelor Unite, cum că România ar fi fost condusă încă de fostul aparat de partid. Am vrut, deci, să arătăm o anumită deschidere, mai ales că la vremea respectivă americanii îl cam susţineau. A fost o reabilitare generală, cea pe care i-am oferit-o generalului Ion Mihai Pacepa, nu un certificat de bună purtare”, spunea Ion Iliescu, în martie 2013.

În fond, toţi exprimau poziţia rezerviştilor Securităţii, încă predominanţi ca influenţă în ”servicii”, emanînd un ”curent” de sorginte naţional-comunistă, care încerca să transforme un eşec imens al DSS într-o mare reuşită (infilrarea unei ”cîrtiţe” în CIA) şi să aducă la îndeplinire ceea ce n-a reuşit regimul comunist înainte de 1989, cu toate recompensele în dolari: dacă n-au putut să-l omare pe Pacepa, măcar să-l asasineze moral, în al doisprezecelea ceas.

Aserţiunile lui Larry Watts (confirmate imediat de protectorul său, generalul Talpeş, care a întărit că ”dezinformările” lui Pacepa au îngreunat aderarea României la NATO) au avut darul să reînvie discuţiile despre Pacepa. Era de fapt expresia unei nemulţumiri datorate faptului că acesta, atrăgînd atenţia la Washington asupra puterii structurilor fostei Securităţi în România, au obligat autorităţile din ţară să-l repună în drepturi, pentru a dovedi contrariul.

Şi toate reacţiile la acest gest silit au acreditat vechile teorii ale Securităţii, cu noi adaosuri. Ori că a fost un ”securist penal”, corupt şi beţiv, infltrat de ani buni în poliţia secretă comunistă, un odios trădător al ţării căreia i-a adus grave prejudicii, inclusiv financiare, ori că a fost ”agent KGB” infiltrat în CIA, toate teoriile aveau un numitor comun: Ion Mihai Pacepa a fost un ”antiromân”. S-a întîmplat ceva şi mai straniu: la acest curent a aderat şi intelectualitatea – la fel cum s-a întîmplat în cazul unei alte diversiuni, aşa-zisa ”condamnare a comunismului”, de către Traian Băsescu.

 

”Teoriile conspiraţiei” i-au vrăjit pe intelectuali

În aprilie 2013, mai mulţi oameni inteligenţi s-au adunat la aceeaşi masă, la Muzeul Ţăranului Român, la o dezbatere organizată la iniţiativa lui Stelian Tănase. Ei au căzut la un numitor comun, la fel de straniu, dar explicabil în context: în finalul discuţiei, au concluzionat că generalul Pacepa a fost susţinut şi reabilitat artificial. Şi că, în fond, personajului i s-a dat prea multă atenţie. La veşnica întrebare ”pe cine a trădat Pacepa? A trădat regimul comunist, l-a trădat pe Ceauşescu, sau a trădat poporul român, răspunsurile au fost de asemenea ambigue.

Cel mai înverşunat împotriva lui Pacepa a fost Liviu Tofan, fost director adjunct al secţiei române a ”Europei libere”. El spunea: ”Cei care au contribuit în epocă cel mai mult la statuia lui Pacepa am fost noi, cei de la Europa Liberă, difuzând din ianuarie 1988 în serial fragmente din Orizonturi Roşii. Astăzi am putea să ne întrebăm cât de inspirată a fost acea decizie. De-a lungul timpului, Pacepa mi s-a prezentat mie ca un personaj tot mai dubios şi care a contribuit de o manieră foarte bizară, el însuşi la propria lui discreditare, prin poveşti fantasmagorice evidente“. Mai rezervat şi general, Stelan Tănase opina că  ”Pacepa a fost una dintre bolile cronice ale sistemului“: ”Mă refer la corupţie, la tot sistemul nepotist, clientelar ce reuniste Securitatea cu vârful Partidului Comunist“, Lavinia Betea afirma că defectarea lui Pacepa a fost de fapt decizia unui om orgolios, a unui oportunist care şi-a dat seama că nu va mai înainta în carieră: ”Pacepa l-a trădat pe Ceauşescu ştiind că i se apropie sfârşitul carierei şi nu ar fi putut îndura această ruşine”, spunea ea.

Cătălin Harnagea, fost director al SIE s-a simţit dator, în context, să explice casarea sentinţei de condamnare la moarte a lui Pacepa, din 1999: ”a fost o listă de proceduri invocate la acel moment de fostul ministru al Justiţiei Valeriu Stoica, care a cerut preşedintelui Emil Constantinescu să îl graţieze pe Pacepa. Inculpatul nu era prezent la proces, procurorii care au făcut dosarele erau de la Direcţia 6 a Securităţii, deci invocându-se aceste proceduri nelegale, Ministrul Justiţiei a decis să ceară graţierea lui Pacepa”.

Toţi vorbitorii au opinat că ”Orizonturi roşii” e o carte fără valoare şi au reiterat acuzaţiile de corupţie ce îi erau aduse de conducerea statului, intenţiile de mărire şi răzbunarea personală faţă de cuplul Ceauşescu, ca principalele motive ale dezertării lui Pacepa şi publicării cărţii sale, ”Orizonturi roşii”. ”Teoriile conspiraţiei” ale lui Larry Watts şi ”ciorba reîncălzită” a vechii Securităţi păreau să-i fi cucerit şi pe aceşti intelectuali respectabili.  Singurul care l-a apărat pe Ion Mihai Pacepa a fost Petre Mihai Băcanu: ”A-l trăda pe Ceauşescu nu te face trădător de ţară, iar eu nu am auzit de un alt element care să indice trădarea“, a spus el. Niciunul dintre ceilalţi vorbitori nu a mai adus în discuţie, ca altădată, importanţa defectării lui Pacepa, ca simbol al anticomunismului. Diversiunea Watts-Talpeş şi a foştilor securişti prinsese de minune, în scopul lor de a scoate din discuţie un adevăr: acela că Securitatea şi ”intelligence” erau termeni diferiţi.

În toată această vînzoleală, s-a auzit o singură voce lucidă. Pe blogul său, Matei Udrea a scris în acele împrejurări o postare intitulată ”Ce nu se spune în Teoria Conspiraţiei”. Analizînd dezinformarea în capcana căreia căzuse opinia publică din România, concluziona: ”Pe cine a trădat şi în ale cărei interese a lovit, de fapt, Pacepa, atunci când a trecut la americani? Prin gestul său, serviciile secrete româneşti au primit o lovitură cumplită. Este vorba de amputarea braţului nevăzut al unui regim asasin, care a ucis sute de mii dintre cetăţenii săi între 1945 şi 1989. Pacepa a trădat comunismul, nu România. A trădat poliţia politică, prin intermediul căreia era ţinut sub teroare un popor întreg. Serviciile secrete slujeau comunismul şi familia Ceauşescu, nu România. Spionii români îi snopeau în bătaie sau îi asasinau pe dizidenţi pentru ca Occidentul să nu afle că, acasă, oamenii mureau în case de foame şi frig, iar drepturile omului erau o noţiune necunoscută. Furau tehnologie pentru ca Ceauşescu să-şi satisfacă ambiţiile de putere, şi nu pentru ca propriii compatrioţi s-o ducă mai bine. Infiltrau diaspora românească, pentru a o controla şi dezorganiza. Şantajau, angajau terorişti internaţionali, puneau la cale atentate, împrăştiau (şi împrăştie) ticăloşie, moarte şi venin. Regimul comunist şi familia Ceauşescu, pe care Pacepa le-a trădat în 1978 nu au fost niciodată echivalentul poporului român”.

Ceea ce, istoric şi moral, mi se pare a fi o judecată corectă, iar cuvintele de mai sus sînt cel mai potrivit panegiric acum, la moartea lui Ion Mihai Pacepa. Cît despre cartea lui ”Orizonturi roşii”, judecata aspră a istoricilor şi memoria scurtă a românilor fac uitat un adevăr elementar: ea a arătat prima şi fără echivoc că ”peştele de la cap se-mpute” şi a spulberat legenda populară, care mai persista încă, potrivit căreia ”Ceauşescu e bun, ceilalţi sînt răi”. Dealtfel, cinci foşti şefi ai CIA au apreciat că Ion Mihai Pacepa ”a jucat un rol foarte important în căderea comunismului”. Şi nu se refereau doar la România. În ceea ce mă priveşte, îi cred pe ei şi mai cred că, desi ieri s-au desfăcut sticle de şampanie în mai multe vile ale foştilor securişti, pe 14 februarie a murit un erou.

 

 

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

https://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2021/02/pacepa-wikipedia-2.jpghttps://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2021/02/pacepa-wikipedia-2-300x300.jpgrootstireaUncategorised
Ambele scot din cauză Securitatea, care s-a dovedit incapabilă să gestioneze o criză majoră şi să acţioneze inteligent. Servilismul, carierismul şi ”afacerile ilicite” în folos personal n-au fost doar ale fugarului, ci au dominat ”aparatul” şi...