Urmăresc cu din ce în ce mai puţin interes ce se întîmplă la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, care a ajuns de fapt un fel de ”afacere de familie”. Sau ”famiglie”, unde preşedinta Alexadra Toader s-a căsătorit cu administratorul, colonelul Marinescu, angajat de dînsa să administreze ”treaba” acolo ca ”persoană fizică autorizată”, pe un contract de vreo trei ori mai mare decît salariul unui cercetător.

Astfel s-a ajuns şi la recenta mirare a domnului Sorin Lavric, dintr-o declaraţie publică în Senatul României, despre cercetătorii-istorici, care sînt evaluaţi de o economistă. N-ai nevoie decît de o bîtă la un car de oale, spune un proverb neaoş românesc, iar pentru disoluţia unei instituţii, aflată în subordinea directă a primului-ministru este de vină în primul rînd primul-ministru, căruia îi aparţine carul şi se uită impasibil nu la unul, ci la un cuplu care mînuieşte bîta.

Dar, cum am spus, sînt din ce în ce mai departe de institutul pe care l-am creat. Aproape că nu-mi mai pasă de IICCMER (ci numai de prietenii mei care au rămas acolo să-şi poarte crucea), atîta vreme cît morţii care îşi aşteaptă crucea lor, în căutarea cărora am plecat în 2006, continuă să şi-o afle şi după ce am fost dat afară, în ianuarie acum un an de la IICCMER. Pentru că şi anul trecut am continuat călătoriile altături de bunii mei prieteni arheologi Gheorghe Petrov, Gabriel Rustoiu, Paul Scrobotă şi Horaţiu Groza, cu care am găsit mormintele fără cruce ale martirilor comunismului timp de cinsprezece ani, la capătul a peste 60 de campanii arheologice, care au însumat peste un an de zile din vieţile noastre, petrecut pe drumuri. Pentru noi, fiecare mort găsit a fost o victorie, un privilegiu de a mai fi făcut încă un pas în căutarea poporului pierdut al României, din mormintele neştiute în care doarme încă demnitatea naţiunii noastre.

N-am avut certitudinea că voi reuşi să o fac, dar s-a ”întîmplat”: prin Fundaţia ”Doina Cornea” şi sponsorii acesteia, cu sprijinul insitituţional al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi al Direcţiei Parchetelor Militare, cercetările continuă. Aseară, prietenul meu Leontin Iuhas, fiul doamnei Cornea, mi-a spus că se vor asigura fonduri cercetărilor noastre şi în acest an, ele fiind o prioritate a Fundaţiei. Ceea ce mi-a întărit credinţa că părintele Iustin Pârvu a avut deplină dreptate, atunci cînd ne-am întîlnit pentru prima şi ultima oară – el aflîndu-se la graniţa dintre cer şi pămînt, eu la prima întîlnire cu un sfînt în viaţă, chiar în dimineaţa dinaintea ultimei liturghii pe care a săvîrşit-o.

 

În acea dimineaţă, mă aflam în chilia sa, venit de la Bucureşti intempestiv (mă chemase părintele ”de urgenţă” la Petru Vodă, prin nepoata sa Aneta, să-l văd, că ”are să-mi spună ceva”. Era departe de Bucureşti, dar n-am stat pe gînduri şi în a treia zi de la acel telefon de seară am fost acolo. În acele împrejurări stranii (acum ştiu că-şi presimţise sfîrşitul) am primit de la părintele Iustin Pârvu un canon anume.

 

Era la începutul lunii aprilie a anului 2013 şi luasem cu mine cîteva bucăţele de lemn din capacul unei cutii din şipci, în care fusese înmormîntat unul din cei şapte morţi pe care îi găsisem mai demult la Aiud. Am vorbit aproape de o oră în chilia lui, pînă ce ucenicul care avea grijă de părintele l-a anunţat că e timpul să se pregătească pentru Liturghie. Părintele Justin s-a despărţit cu mare greutate de bucăţelele de lemn, pentru care mi-a mulţumit, spunîndu-mi despre ele că sînt sfinte şi mirîndu-se cît pot fi de uşoare. Am văzut, fără să mă mir deloc, că parcă pluteau în palmele sale. Discutasem multe, el întrebîndu-mă ce greutăţi am în găsirea martirilor – şi aveam destule, dar nu mai grele ca acum.

 

Mi-a spus că obştea de la Petru Vodă mă va sprijini necondiţionat, că el va mai fi sau nu, numai să nu mă gîndesc vreodată să renunţ la ceea ce Dumnezeu mi-a dat să fac, indiferent de oprelişti. Cu siguranţă că o fac, prin rugăciuni. Nici acum, la un an după ce ”familia” care conduce Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului  a scăpat de mine (la fel ca la brutala mea ”concediere” la soliciatrea ”echipei Tismăneanu”, în 2010) nu s-a încheiat şi căutarea martirilor comunismului, pe care ambele ”echipe manageriale” au vrut de fapt să o oprească. Ca atunci, şi acum am re-înfiinţat ”Centrul pentru investigarea crimelor comunismului” şi am continuat săpăturile, împreună cu echipa care mi-a rămas alături, de astă dată în cadrul Fundaţiei Doina Cornea.

 

Cu părintele Iustin urma să mă văd apoi după-amiaza şi în zilele următoare, pentru mai lungă vreme, după cum mi-a spus, pentru că ”avem multe de vorbit”. Aveam de pus la punct ”un plan de bătaie”. N-a fost să fie. Ucenicul său, pe care îl chema tot Iustin, m-a sunat în chiar după-amiaza acelei zile, în care continuam să fiu urmrit de privirea pătrunzătoare a părintelui, care îmi cerea să nu renunţ ”orice-ar fi” la dezgroparea victimelor comunismului. Cu voca gîtuită, Iustin-cel-tînăr mi-a spus că este în drum spre spital, spre Cluj, cu părintele, căruia i se făcuse rău imediat după Liturghie. Am aflat mai tîrziu că, atunci cînd l-am văzut eu, părintele Iustin nu mîncase nimic, de mai multe zile. Nmic nu arăta că nu s-ar fi simţit bine – dimpotrivă, ţinînd acele bucăţele de lemn în palme, îmi părea a fi cuprins de frenzia unor planuri care îi încolţeau în minte. A insistat de mai multe ori că aceste căutări ale echipei noastre sînt mai importante decît ne dăm noi seama.

 

Aşa cum am mai mărturisit, pot spune din nou că, de cîţiva ani buni încoace, îmi dau seama prea bine ce a vrut părintele Justin Pârvu să spună. Cum pot spune, cu mîna pe inimă, şi că am fost ultimul ”mirean” cu care s-a văzut în chilia sa, de mulţi căutată, pentru alinarea suferinţelor – ceea ce a dat o şi mai mare greutate cuvintelor sale, pe care nici eu, nici soţia mea Cristina nu le-am putut uita. Acolo, în chilia sa, am învăţat că nu trebuie să renunţ, pentru că morţii aşteaptă o cruce la căpătîi şi o lumînare aprinsă, pentru a urca în lumea sfinţilor, oriunde îi găsim. Mă ţin de acest canon şi, cu ajutorul părintelui, de acolo de sus, am stabilit deja în aceste zile, alături de colegii mei, că vom cerceta în acest an în nouă campanii arheologice din ţară, în tot atîtea locuri, mormintele fără cruce ale martirilor comunismului. De două ori mai mult, decît ni se permitea prin ”bugetul” de la IICCMER.

 

Iustin Pârvu a avut dreptate. Nu e uşor,  dar tovarăşii săi de suferinţă din lagăre şi închisori, poporul său pierdut vor avea şi în acest an parte de o slujbă, o lumînare la căpătîi şi astfel pregătiţi vor urca la cer, pentru a povesti părinelui că respect canonul ce mi l-a dat.

 

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

https://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2021/02/padre-iustin-parvu-de-la-petru-voda.jpghttps://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2021/02/padre-iustin-parvu-de-la-petru-voda-300x300.jpgrootstireaUncategorised
Urmăresc cu din ce în ce mai puţin interes ce se întîmplă la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, care a ajuns de fapt un fel de ”afacere de familie”. Sau ”famiglie”,...