Accesul la adevărurile trecutului şi disoluţia morală a prezentului

Securitatea a fost şi este o obsesie, cu o prezenţă cotidiană în discuţii publice sau private şi este deja un bun comun al mentalului colectiv. A intrat în banalitate aserţiunea potrivit căreia ”securiştii conduc” (şi care nu este cu totul foarte departe de adevăr, dacă privim ”securiştii” nu ca atare, ci drept un anume tip de cultură instituţională) şi afirmaţia este întodeauna însoţită de obsesia ”dosarelor”. Problema dosarelor fostei Securităţi s-a aflat, din primele momente ale cristalizării societăţii civile, după decembrie 1989, pe agenda acesteia. Din păcate, nu şi pe agenda politică.

Explicaţia rezidă în însăşi esenţa regimlui Iliescu, care şi-a constituit structurile de putere ca moştenitor de facto, puţin era să nu fie şi de jure al comunismului. Partidul Comunist, Securitatea au dispărut de la sine; primul, nici nu are act de deces, în vreme ce, sub presiunea publică, Securităţii i-a fost întocmit unul de forrmă, prin trecerea ei în subordinea MApN. Numai pentru a renaşte, puţin mai tîrziu, prin ”vot democratic”, cînd ”apele” s-au mai liniştit, în deplinătatea forţelor ei şi în şapte forme diferite, atîtea cîte sînt serviciile secrete prevăzute de Legea Securităţii Naţionale, care au preluat, practic, patrimoniul ei, personalul, arhivele şi infrastructura fostelor Direcţii separate ale Securităţii.

Excepţie a făcut Direcţia de Cercetări Penale, care s-a mutat în magistratură, cu tot cu ofiţerii ei (din 1968, printr-un protocol secret încheiat între Iulian Vlad, şeful Direcţiei de învăţămînt şi perfecţionare din Securitate şi ministrul învăţmîntului Mircea Maliţa, Şcoala de Ofiţeri de Securitate de la Băneasa a funcţionat ca secţie a Facultăţii de Drept, aşa că, din 1990, toţi foştii securişti au devenit ”jurişti”, cu studiie echivalate ca atare). Acest segment al Securităţii a blocat ”activ” orice iniţiativă de obţinere prin lege a accesului la arhivele comunismului. 

Deci, ce avem? Avem pluralism politic, acum, la trei decenii, dar la ce ne foloseşte, atîta timp cît el seamănă supărător de mult cu ”pluralismul în cadrul Frontului”, pe care îl visa Ion Iliescu în ianuarie 1990? Din acest punct de vedere, s-ar putea spune că, în România de azi, rădăcinile comunismului sînt încă atît de adînci, încît dau roade şi acum, contrazicînd şi cele mai optimiste preziceri ale lui Silviu Brucan. Cel puţin, la nivelul unei dezbateri politice şi publice, împinse în prezent pînă dincolo de graniţa urii, departe de orice raţionalitate şi civilitate, pe orice subiect, se demontrează că ”omul nou” ceauşist a ajuns, în prezent, la maturitate, odată cu ultimul ”şoim al patriei”.

Cred că această perpetuă disoluţie morală, din care nu reuşim să mai ieşim şi în care am fost vîrîţi de istorie odată cu instaurarea regimului de ocupaţie sovieto-comunist, îşi află o mare parte din origine chiar în această aparent minoră problemă a arhivelor comunismului, în egală măsură cu faptul că noi n-am avut nicio intelectualitate cu vocaţie reală anticomunistă, care să dea tonul unei schimbări radicale de regim şi să urmărească constant ”agenda” înfăpturirii ei.

Viaţa, între secret şi decret

Comunismul, o simplă expresie ideologică lipsită de orice valoare practică, menită să ascundă realitatea unui regim de hegemonie politico-economică în spaţiul ”eliberat” de Armata Roşie la finele celui de-al doilea război mondial, şi-a bazat supravieţuirea pe o anume paradigmă – şi anume secretizarea eşecului, cum o numesc eu. Diferenţa între adevărul proclamat şi realitate a fost întodeauna atît de mare, încît a supus fiece locuitor al acelui spaţiu ideologic unui proces de schizofrenizare intensivă şi acută, din fragedă copilărie şi pînă în ultimul ceas al oricăruia dintre supuşi. Realitatea nu trebuia nici cunoscută şi cu atît mai puţin descrisă ca atare. De asta se ocupa, pe de o parte Securitatea, ca insituţie care avea ca atribuţie ”apărarea regimului” prin orice mijloace, pe de alta cenzura şi aparatul de propagandă, care controla şi substituia informaţia cu surogatele ei convenabile unui regim dominat de casta politică a privilegiaţilor comunişti.

În schimb, o parte serioasă din intelectualitate a pus umărul la crearea unei false mitologii comuniste. De la istorici la poeţi, de la artişti plastici la actori, au fost persoane care au răspuns, mai mult sau mai puţin entuziast solicitărilor venite din partea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, oferind un surogat de cultură, subsumat cultului personalităţii cuplului Ceauşescu. Cei care au reuşit să ”fenteze” şi să se sustragă acestor cerinţe s-au ferit însă să condamne, cu rare şi notabile excepţii, falsitatea în care erau contrînşi să trăiască şi de care, mai mult decît alţi cetăţeni ai României, erau pe deplin conştienţi. Dintr-o prudenţă care se poate numi şi laşitate.

La nivel strict practic, comunismul călca dintr-o groapă într-alta. Orice eşec al regimului (şi inadecvarea funciară a ”luptei de clasă” la realitatea economică a produs destule) devenea automat secret de stat, în exemplar unic, secret de stat de importanţă deosebită, strict secret, secret de serviciu… pur şi simplu secret.  Şi intra în sfera de atribuţii a Securităţii. A scrie o scrisoare în străinătate, în care pur şi simplu enumerai adevăruri banale în anii ’80 – şi anume cît era raţia de carne, ouă, unt, ulei, zahăr pe lună – era echvalentul unui act de trădare de patrie şi mesajul trimis peste graniţele închise ale României era tratat ca atare.

”Lista cu datele nedestinate publicităţii”, catehismul elaborat în anii ‘80 de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste pentru uzul presei din România cuprindea cam totul, de la datele realizărilor economice, altele decît cele apărute în documentele oficiale, precum şi “veniturile totale reale ale populaţiei”, “retribuţia reală şi nominală, veniturile totale şi reale ale ţărănimii, indicele general al preţurilor şi tarifelor, pensia reală şi alocaţia medie de stat pentru copii”, pînă la dimensiunile reale ale şeptelului, ca să nu mai vorbim de date sensibile, precum numărul bolnavilor de TBC sau gripă, ori al deceselor infantile.

Cînd era vorba de ceva neconvenabil, pînă şi cotele apelor Dunării erau cenzurate. Ei bine, pentru a conduce un asemnea imperiu al minciunii impuse prin frică, trebuia ca măcar cei care îl conduceau să cunoască adevărul. Şi îl cunoşteau, Doamne, cît de bine îl cunoşteau! Iar Ion Iliescu, pentru că a căutat să salveze cît a putut de mult din onorabilitatea regimului pe care îl servise întreaga sa viaţă cu devotament (sincer, aş îndrăzni să cred), a căutat să oculteze orice acces la arhivele comunismului, pentru a ascunde acest fapt esential – anume că regimul comunist, instaurat prin teroare, bazat pe minciună şi frică, a fost în mod fundamental un regim dictatorial, expresie a unei voinţe străine de cea a românilor (şi a tuturor naţiunilor ocupate după război de armatele lui Stalin – aici, incluzînd nu doar Armata Roşie, ci şi pe acelea ”ideologice”).

Sînt suficiente dovezi în arhive că ei, comuniştii, aveau reprezentarea clară asupra imposturii istorice, dramatice, în care jucau. A infracţiunii contra păcii şi omenirii, în formă continuată, la care au supus zilnic generaţiile de milioane de români din 1945 încoace, în numele unui pe cît de promis, pe atît de incert ”viitor luminos”. Şi, în această infracţiune continuată, s-au bucurat de ”conspiraţia tăcerii” pe care intelectualitatea din România a păstrat-o, într-o consistentă majoritate, faţă de abuzurile regimului.

”Rezistenţă prin cultură”, sau laşitatea tăcerii

Secretizarea arhivelor comunismului a fost esenţială pentru Ion Iliescu şi echipa sa, imediat după 1989 – dacă ele s-ar fi deschis dintr-odată cunoaşterii noastre, s-ar fi văzut, pur şi simpu, că noul ”rege” de la Cotroceni este gol, la fel ca precedentul, al cărui cadavru nu se răscise încă bine şi că, în fond, Iliescu şi echipa sa de activişti şi securişti din ”linia a doua” a fostei conduceri comuniste au aplicat o lovitură de stat Revoluţiei, transformînd-o într-o simplă ”rotaţie a cadrelor”.

Puterea lui Ion Iliescu nu s-a bazat într-atît pe secretizarea eşecului, nici nu mai putea fi vorba de aşa ceva, ci pe secretizarea trecutului. Să nu uităm că veneam dintr-o lume în care accesul la informaţie poate fi descris plastic printr-un fapt concret – anume că pînă şi maşinile de scris erau sever controlate de Miliţie, în acelaşi regim ca şi cel al armelor şi muniţiilor. Circula un banc pe atunci, şi anume că nu i-ar fi folosit cine ştie ce lui Napleon nişte tancuri la Waterloo; dacă ar fi avut presa din România socialistă, nimeni nu ar fi aflat că a pierdut bătălia.

Dacă, după Revoluţie, am fi cunoscut cu toţii (şi nu doar am fi intuit), din primele momente, adevărata natură a comunismului şi am fi putut observa că legăturile cu trecutul ale unei persoane decidente politic şi instituţional riscă să ne compromită orice şansă la viitor, cum s-a întîmplat, de fapt, legea lustraţiei ar fi venit de la sine şi noi am fi trăit astăzi într-adevăr ca în Suedia, că tot ne-a amăgit Iliescu cu ”modelul suedez”.

Trăim, însă, prin secretizarea istoriei, tot în vechea Românie, cea a moştenitorilor comunismului şi ea e tot a lor – a activiştilor de partid, a securiştilor, a micilor Dumnezei locali, unici stăpîni ai propriului scaun şi ai puterii conferite de acesta chiar şi în prezent, prin succesorii lor, dinastici, sau pe linie de partid. Chiar dacă ei biologic nu ne mai conduc, au impregnat societatea şi au dat tonul unei continuităţi de mentalitate, în special la nivelul clasei politice, care s-a reprodus nu după criterii meritocratice, ci după aceleaşi cutume comunist-cadriste: vechime şi fidelitate faţă de partid, ca parte a unei reţele clientelare organizată pe criteriile de ”gintă şi geantă”, de apartenenţă şi obedienţă. S-a ajuns aici şi pentru că mulţi intelectuali au rămas  din obişnuinţă şi comoditate, în complicitatea neimplicării sau/şi a tăcerii. S-a văzut aceasta mai ales prin lipsa de susţinere solidară, constantă şi constructivă în privinţa Legii lustraţiei, sprijinită doar de un grup de intelectuali, grupaţi în jurul ”Societăţii Timişoara”: de aici şi parte din eşecul ei.

Necunoaşterea, atît a răului comunist, cît şi a identităţii, a chipului moştenitorilor lui ne face, la fiece patru ani, să-i reconfirmăm la putere prin vot, direct sau prin urmaşii lor, indiferent de partidul în care s-au strecurat şi, odată cu ei, tot ce aceştia reprezintă. De aceea, pentru mine, accesul la arhive a fost îndodeauna similar cu accesul la democraţie. Şi nu l-am avut cu adevărat în puterea noastră, pe deplin, niciodată pînă acum. Nu-l avem pe deplin nici acum. Aici este partea teoretică.

Dar, practic, s-a mai întîmplat cîte ceva, nu mai sîntem în ceaţă totală, ca în anii ’90… Asta nu e pentru că aşa ar fi vrut politicienii să se întîmple. Dar societatea civilă, mai ales prin eforturile unui singur om, fost deţinut politic (l-am numit pe Constantin Ticu Dumitrescu) a cîştigat în cele din urmă bătălia importantă cu ”arhivele Securităţii”, poate cel mai spectaculos fond arhivistic şi mai predispus la jocurile imaginaţiei.

Căci nu e român care să fi fost trecut ca vîrstă de douăzeci de ani la Revoluţie şi să nu-i fugă gîndul la felul în care l-ar fi urmărit ”băieţii de la Secu”. Pentru ceea ce fiecare numai gîndea, fireşte – pentru că, din nefericire, numărul opozanţilor deschişi ai regimului era, spre finele comunismului, nesemnificativ. Căci în aceasta a stat, de fapt, atotputernicia Securităţii. Ne era atît de frică de ea, încît credeam că ne citeşte pînă şi gîndurile. Ceea ce, în societatea informaţională de acum, e mai aproape de adevăr decît era atunci.

Din nefericire, cei mai mulţi dintre români (şi aproape în totalitate elita intelectuală) au devenit anticomunişti tocmai după ce comunismul se prăbuşise.

Şi nici mult aşteptata literatură care ar fi burduşit subversiv sertarele încuiate ale birourilor scriitorilor, în aşteptarea dispariţiei cenzurii, n-a dat peste cap rotativele tipografiilor, din simplul motiv că era sublimă, dar lipsea într-o foarte mare măsură, dovedindu-se şi ea un mit al ”rezistenţei prin cultură”. De aceea poate nu le-a stat gîndul prea multor intelectuali în mod constant nici la deconspirarea în totalitate a răului comunist, prin deschiderea arhivelor. Unora poate nici nu le-ar fi plăcut ce s-ar fi găsit acolo, de natură să demoleze acest mit drag intelectualilor după 1989, inventat pentru a camufla ceea ce e în fond o laşitate a tăcerii: ”rezistenţa prin cultură”. Pe cînd, deschiderea totală a arhivelor ar fi putut aduce date surprinzătoare, legate de colaboraţionismul lăgit, în varii forme, cu un regim pe care şi-au găsit puterea să-l condamne numai după ce acesta murise. 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

https://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2021/02/anticomunisti.jpghttps://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2021/02/anticomunisti-300x300.jpgrootstireaUncategorised
Accesul la adevărurile trecutului şi disoluţia morală a prezentului Securitatea a fost şi este o obsesie, cu o prezenţă cotidiană în discuţii publice sau private şi este deja un bun comun al mentalului colectiv....