Pătrăşcanu a dispus înfiinţarea ”Tribunalelor Poporului”

Complexul de măsuri al cărui autor a fost Pătrăşcanu a dus la schimbarea vechiului aparat al justiţiei şi la transformarea acesteia într-un instrument al “luptei de clasă”. Avocat, membru din ilegalitate al PCR, el a fost instalat ca ministru al justiţiei în guvernul Groza, la 6 martie 1945. La o săptămînă de la numirea lui la Ministerul Justiţiei, oficiosul comunist Scînteia anunţa judecarea de către un “Tribunal al Poporului” a “trădătorilor Gigurtu şi Manoilescu”, iar în 17 martie a fost finalizat proiectul unei legi privind pedepsirea criminalilor de război.

Lucreţiu Pătrăşcanu a fost cel care a înfiinţat noua instanţă de judecată, numită “Tribunalul Poporului”. Acesta era format dintr-un complet compus din doi magistraţi şi şapte “judecători populari”, iar pe lîngă Ministerul de Justiţie s-a constituit corpul “acuzatorilor publici”, care preluau atribuţiile procurorilor în tribunale speciale “ale Poporului”, stipulîndu-se totodată că hotărîrile sale sînt inatacabile. Proiectul propus de Pătrăşcanu a fost aprobat în 31 martie 1945 de către Consiliul de Miniştri; cu două zile înainte, la propunerea sa, se promulgase şi un Decret lege pentru “purificarea administraţiilor publice”, din care erau înlăturaţi toţi cei care “au activat sub orice formă în scopul instaurării sau menţinerii regimurilor dictatoriale în România”. a acţionat de fapt direct pentru desfiinţarea vechiului corp al magistraţilor şi subordonarea justiţiei intereselor dominaţiei sovieto-comuniste, de distrugere a elitelor şi instituţiilor din vechea Românie. În 15 septembrie 1945, cu ocazia deschiderii noului an judecătoresc, ministrul justiţiei afirma: “desigur, epuraţia o vom continua, dar noi vrem mai mult decît epuraţia: vrem ca într-adevăr magistratura ca corp, ca colectivitate [sic!], ca instrument în cadrul statului să degaje altă mentalitate şi alt suflet decît pînă acum”.

După această declaraţie, au început ameninţări directe la adresa magistraţilor. A reţinut atenţia la vremea respectivă cazul unui complet de judecată care, pentru că achitase la începutul lunii decembrie un comerciant, a fost suspendat şi pus sub anchetă din ordinul lui Pătrăşcanu. Inculpatul, proprietarul unui magazin de încălţăminte de lux, fusese condamnat la 18 ani închisoare pentru stocare de mărfuri, în vederea speculei. A făcut recurs şi a fost achitat, dar între timp ceea ce i se confiscase a dispărut pentru a reapare în magazinele unor persoane apropiate de comunişti. Pentru a nu pune în pericol această veritabilă “reţea de finanţare” a PCR, Lucreţiu Pătrăşcanu a suspendat sentinţa şi a anchetat judecătorii care îl achitaseră pe inculpat, după cum nota ziaristul britanic Reuben Markham, acreditat atunci la Bucureşti. În alte cazuri, consemnate de Markham, comuniştii acţionau direct în intimidarea judecătorilor şi a procurorilor: “patru comunişti au confiscat magazinul unui cetăţean, l-au izgonit pe proprietar şi au condus afacerile spre propriul lor folos. Nefericitul cetăţean a făcut apel la autorităţi. Procurorul a dispus ca uzurpatorii să fie arestaţi (…) Şaizeci de tovarăşi ai celor puşi sub acuzare l-au vizitat pe procuror şi l-au ameninţat cu represalii. Grupul de protestatari s-a îndreptat apoi spre casa judecătorului, unde a procedat la aceleaşi intimidări. Tovarăşii lor au fost pînă la urmă eliberaţi; proprietarul de drept a rămas păgubit şi mai tîrziu a fost arestat”.

În loc să acţioneze pentru apărarea şi respectarea legii, ministrul justiţiei definitiva în 1946 subordonarea magistraţilor, care au fost puşi în primul rînd să execute ordinele partidului comunist şi abia apoi să aplice litera legii: pe 20 aprilie 1946, la o conferinţă de presă, Lucreţiu Pătrăşcanu declara: “e o afirmaţie falsă că inamovibilitatea ar fi de natură constituţională! Guvernul decide şi tranşează această problemă!” În consecinţă, inamovibilitatea dispăruse: asupra statutului magistraţilor hotăra ministrul justiţiei, în acelaşi timp membru al CC al PCR.

Alexandru Bârlădeanu, preşedintele Senatului după 1989, implicat în execuţia lui Pătrăşcanu

După ce a dat aceste serioase lovituri vechiului corp al magistraţilor, între timp serios epurat de cei în dezacord cu măsurile de punere sub control politic a justiţiei, Pătrăşcanu anunţa pe 16 octombrie 1946 şi definitivarea transferului de competenţe către Curţile Marţiale a cauzelor privind infracţiuni săvîrşite de civili. Astfel, ocupaţia sovieto-comunistă deţinea pîrghiile de reprimare a opoziţiei democratice, prin aparatul justiţiei. În 24 noiembrie 1947, opera de infiltrare şi pervertire a puterii judecătoreşti de către comunişti era practic finalizată, prin votarea proiectului de lege pentru organizarea judecătorească. Lucreţiu Pătrăşcanu, autorul proiectului, declara la acea vreme: “prin prezenţa reprezentanţilor aleşi ai maselor muncitoare de la oraşe şi sate care devin judecători cu drept de vot hotărîtor în Tribunale şi Curţi, justiţia devine într-adevăr populară”. În textul legii se afirma explicit: “judecătorii trebuie să apere interesele clasei muncitoare, să protejeze noua democraţie şi să pedepsească inamicii poporului”. Această “justiţie nouă”, după cum arăta la rîndul său ministrul de interne Teohari Georgescu, “sprijinindu-se pe instituţia asesorilor populari ce au la baza lor Constituţia şi legile ce decurg din ea, loveşte cu necruţare nu numai în oficinele de spionaj şi în bandele de complotişti, dar şi în acele elemente exploatatoare care vor să împiedice construirea socialismului”.

Independenţa justiţiei devenise în scurtă vreme o amintire. În primăvara anului 1948, toţi avocaţii au fost excluşi din barou, fiind reprimiţi doar cei aprobaţi de comisii dominate de comunişti. Baroul a fost înlocuit cu colegii de avocaţi, conduse de membri de partid, iar numărul avocaţilor a scăzut şi el drastic; în Bucureşti, acesta a ajuns de la 12.000 la numai 2.000.
Fidel crezului său, Lucreţiu Pătrăşcanu a construit aparatul de justiţie care avea să cauţioneze crimele politice ale partidului comunist. Dar deşi a “reformat” justiţia, transformînd-o într-o unealtă a luptei de clasă şi a găsit cu abilitate justificările juridice ale represiunii, avea să fie el însuşi o victimă a acestei capcane.

Se pare că “reforma justiţiei” nu a fost suficient de convingătoare pentru tovarăşii săi de la Bucureşti şi Moscova. Pătrăşcanu “deşi era crud, nu era îndeajuns de crud. A umplut închisori, dar nu destule… a executat criminali de război, dar nu suficienţi, a reprimat toate drepturile civile, dar nu cu destulă brutalitate”. Avea să cadă victimă a capcanei perfecte pe care o construise chiar el, nu atît datorită lipsei de zel, cît din pricina tainicelor raţiuni ale luptei pentru putere, din care ieşise înfrînt. În 23 februarie 1948 nu a mai fost reales în Comitetul Central al partidului, iar a doua zi într-un discurs rostit la Ateneu, Teohari Georgescu îl înfiera pe Lucreţiu Pătrăşcanu drept neloial, laş şi trădător, acuzîndu-l că i-a protejat pe foştii criminali de război şi că a permis fuga peste hotare a unor “capitalişti”. Fără să fie invitat la prezidiu, dar prezent în sală la acea sărbătorire a creării Partidului Muncitoresc, fostul ministru asculta în tăcere acuzaţiile aduse. În 28 aprilie 1948 avea să fie arestat, condamnat la moarte şi executat, după o lungă anchetă, în urma sentinţei Colegiului Militar al Tribunalului Suprem din 14 aprilie 1954. Cel care l-a împuşcat într-o celulă a Jilavei, securistul Iosif Moldoveanu, avea să se sinucidă el însuşi în 1967, după ce Nicolae Ceauşescu a dispus, pentru a compromite imaginea lui Dej, anchetarea înscenării judiciare şi a morţii lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Uciderea acestuia din urmă nu se putea face fără asentimentul Moscovei – şi, fapt mai puţin cunoscut, din delegaţia trimisă pentru a obţine ”binecuvîntarea” executării lui a făcut parte, între alţii, şi Alexandru Bârlădeanu, ajuns după căderea regimului comunist primul preşedinte al Senatului României. Drumurile istoriei sînt nebănuite…  Cînd am publicat documente care adevereau acest lucru la începutul anilor ’90, domnul Bârlădeanu m-a ameninţat că mă va deferi justiţiei, ca persoană privată, cînd se va retrage din conducerea Senatului. Dar n-a făcut-o niciodată.

Prima soţie, o rusoaică executată în timpul ”Marii Terori” a lui Stalin, îi salvase viaţa în 1935

Lucreţiu Pătrăşcanu era un mai vechi inamic al lui Dej, căruia îi provoca teribile complexe intelectuale, deseori înecate în accese de furie. Pătrăşcanu detesta profund intrigile bizantine întreţinute între cele două tabere, cea a Anei Pauker, a comuniştilor veniţi odată cu tancurile sovietice şi cea a comuniştilor ”autohtoni” din partid şi ignora relaţiile cu ”oculta” emisarilor sovietici, arătîndu-se mai degrabă preocupat de imaginea şi popularitatea sa în masa largă a membrilor de partid. Pradă propriului orgoliu, el persista în credinţa că succesul său public ar fi suficient, ca argument pentru o viitoare cauţionare de către Moscova a întîietăţii sale în ierarhia partidului. Iluzie care avea să-i fie fatală. Spre deosebire de grupurile Dej – Pauker, Pătrăşcanu se angajase în lupta pentru putere bazîndu-se doar pe o prezumptivă apreciere a capacităţilor sale. În rest, avea un handicap destul de serios în domeniul relaţiilor cu Moscova.

Ultima sa călătorie în capitala Sovietelor data din 1933; în toamna acelui an fusese reprezentant permanent al PCR la Comintern, iar în primăvara anului următor predase la şcoala de cadre de partid din Moscova. Se pare însă că periplul său era cît pe ce să se încheie tragic, chiar cu condamnarea lui la moarte în valul de epurări care a urmat asasinării lui Kirov. A scăpat prevenit de prima lui soţie, o rusoaică al cărei tată avea o funcţie înaltă în Comintern şi a reuşit să se întoarcă în România în 1935; dar nu şi soţia sa rusoaică, care a fost ulterior executată. Putem deci conchide că relaţiile lui Pătrăşcanu cu Poliţia secretă sovietică au dacă nu inexistente, mai degrabă reci, iar singurul atu care l-ar fi îndreptăţit să se gîndească la posibilitatea de a ocupa locul de lider al PCR, participarea sa în pregătirea actului de la 23 august 1944, devenise în timp o sursă de incriminare.

Cu toate acestea, şansele sale păreau reale la mijlocul anului 1944, cînd euforia reuşitei şi aprecierile oficiale venite din partea Aliaţilor confirmau speranţele lui Lucreţiu Pătrăşcanu în investirea cu acest rol, pe care el fusese încurajat să şi-l asume încă din timpul tratativelor de la Cairo. În martie 1944, ambasadorul Novicov i-a solicitat lui Maniu acceptarea PCR în Blocul opoziţiei, iar Corneliu Coposu îşi amintea că ulterior s-a specificat şi numele persoanei de contact – Lucreţiu Pătrăşcanu: “Din acel moment, Lucreţiu Pătrăşcanu s-a considerat uns ca şef al PCR”, într-un interviul pe care mi l-a acordat în 1995 fostul secretar al lui Iuliu Maniu, care a purtat mai multe convorbiri cu liderul comunist. După această delegare, Pătrăşcanu s-a implicat în pregătirea actului de la 23 august 1944. Reuşita acţiunii a dat aripi speranţelor lui, dar iluziile i s-au spulberat după două săptămîni, la Moscova. După cum avea să relateze mai tîrziu generalul Dumitru Dămăceanu, unul din semnatarii Armistiţiului şi însoţitor al lui Pătrăşcanu la Moscova cu această ocazie, poziţia sovieticilor faţă de actul de la 23 august 1944 l-a descumpănit şi l-a deprimat pe acesta: “De ce? Pe de o parte, îl împingeam noi să se ducă şi să intervină la ruşi cu problemele noastre, iar pe de altă parte el ştia la ce se expune”. Instalaţi în România, sovieticii au eludat orice pretenţie la un alt statut decît cel de ţară ocupată. După semnarea Armistiţiului, Pătrăşcanu nu şi-a ascuns faţă de soţie teama pricinuită de ostilitatea pe care i-o arătase în timpul unui dialog particular Molotov, care i-a reproşat tocmai participarea comuniştilor la răsturnarea lui Antonescu: “Aceasta mă va costa capul”, a conchis el. Intuiţia era corectă. Pătrăşcanu avea să plătească scump naivitatea de a ignora cu superioritate bizantinismul luptelor pentru putere şi pericolul mortal al armelor oculte folosite de rivalii săi, curajul de a afirma public o linie “naţională” a comuniştilor din România şi nesăbuinţa de a-i trata cu dispreţ pe cei pe care îi considera inferiori sieşi.

”Cine ridică sabia…” Căderea în dizgraţie şi arestarea

În 1947, relaţiile dintre Moscova şi Belgrad s-au deteriorat tot mai serios. În acest context, pentru Stalin a devenit evident faptul că nu poate tolera o proliferare a ideilor naţional-comuniste în ţările ocupate de Armata Roşie, decît cu riscul de a creea un cadru de manifestare publică a sentimentelor antisovietice. Se arăta gata să răspundă în faţa unei asemenea pierderi de autoritate chiar cu riscul declanşării unui nou război. Fără să fie însă nevoie, atîta vreme cît agenturile Poliţiei secrete sovietice care controlau partidele comuniste “frăţeşti” i-au identificat rapid pe activiştii comunişti susceptibili de a privi favorabil linia naţional-comunistă a lui Tito. Odată cu rezoluţia Cominformului, citită în iunie 1948 la Bucureşti de Gheorghiu Dej, aşa-zisul “titoism” a fost oficial incriminat drept similar celei mai înalte trădări.

Chiar înainte de declanşarea valului de epurări care a urmat în tot blocul comunist în urma declanşării acestui conflict între Stalin şi Tito, Lucreţiu Pătrăşcanu era atacat în 22 februarie de la tribuna Congresului PMR de către Teohari Georgescu: “El l-a înfierat folosind toate epitetele din dicţionarul comunist al genului şi a anunţat că acesta a fost îndepărtat nu numai din fruntea ministerului justiţiei, dar şi din Comitetul Central. Înscenarea tipic bolşevică l-a lichidat pe Pătrăşcanu. Nici un bolşevic adevărat nu ar fi îndrăznit să conteste faptul că a primit ce a meritat”, relatează un martor al vremii. Aflat în sala Ateneului Român unde avea loc Congresul, Pătrăşcanu asista neputincios la spectacolul căderii sale dintr-o lojă a invitaţilor. După înlăturarea din funcţiile de partid şi de stat, a mai fost văzut doar ţinîndu-şi cursurile ca profesor la Facultatea de drept, supravegheat fără discreţie de agenţi în civil. A fost arestat o lună mai tîrziu, în 28 aprilie 1948, “pe baza unei dispoziţii a lui Gheorghe Gheorghiu Dej”, fiind depus, împreună cu soţia, într-o casă conspirativă a SSI-ului de la Băneasa.

Implicarea directă a lui Dej în arestarea lui Pătrăşcanu nu era întîplătoare. Liderul comunist şi-a mascat cu greu antipatia faţă de Pătrăşcanu, căreia i-a dat frîu liber după intrarea acestuia în mîinile SSI-ului şi mai apoi ale Securităţii. Ea era motivată nu numai de iluzoria concurenţă la putere în partid, cît de popularitatea şi insolenţa pe care viioarea sa victimă o arătase. La Plenara CC din 9-10 iunie 1958, Dej afirma că, după instalarea guvernului Groza “Pătrăşcanu pe de altă parte trăgea sforile, se întîlnea în secret cu cercurile Palatului şi cu vîrfurile naţional-ţărăniste şi liberale şi îi informa ce facem noi, încît ştiau tot ce se petrece în conducerea partidului nostru. La un moment dat, cînd lucrurile căpătaseră ascuţiş [probabil în timpul grevei regale – n.n.], a ridicat problema să i se dea lui sarcina să formeze guvernul, să fie preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de interne”.

Imediat după reţinerea sa, cu prilejul zilei de 1 Mai, Pătrăşcanu a trimis conducerii de partid o scrisoare: “Azi, cînd muncitorimea, şi cu ea întregul popor, sărbătoresc ziua de 1 Mai într-o Românie pe care am visat-o în tinereţe şi pentru înfăptuirea căreia, cu toate puterile mele, am luptat o viaţă întreagă, eu măsor de la un capăt la altul camera unei închisori, exact cum făceam, cu ani în urmă, la Văcăreşti, la Braşov sau la Jilava. Se împlinesc peste scurt timp 29 de ani de cînd am intrat în rîndurile partidului comunist. În acest lung şir de ani, am putut de multe ori greşi, dar de nimeni şi niciodată n-au fost puse la îndoială cinstea mea de comunist, devotamentul faţă de partid”. El se socotea victima unor “evidente provocări, de multă vreme ticluite”. Scrisoarea n-a avut nici un rezultat. Avea să fie executat şase ani mai tîrziu, după lungi şi istovitoare anchete şi un simulacru de proces. Cădea astfel victimă chiar sistemului ”justiţiei de clasă”, armă necruţătoare pe care el însuşi o pusese, ca un profesionist ce era, în mîinile comuniştilor, dîndu-le astfel ”acoperirea legală” a crimelor pe care aveau să le săvîrşească împotriva românilor.

 

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

https://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2020/09/7565638-mediafax-foto-eduard-vinatoru.jpghttps://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2020/09/7565638-mediafax-foto-eduard-vinatoru-300x300.jpgrootstireaUncategorised
Pătrăşcanu a dispus înfiinţarea ”Tribunalelor Poporului” Complexul de măsuri al cărui autor a fost Pătrăşcanu a dus la schimbarea vechiului aparat al justiţiei şi la transformarea acesteia într-un instrument al “luptei de clasă”. Avocat,...