Institutul de Economie Mondială – locul în care Securitatea stabilea regula jocului

La sfîrşitul lunii mai a.c., o ”Notă de constatare” a Direcţiei de Investigaţii arăta că Mugur Isărescu a fost recrutat ca ”persoană de sprijin” cu pseudonimul ”Manole” şi punea pe masa Colegiului două note informative semnate cu acest nume. De aici însă a plecat către instanţă (Secţia de Contencios a Curţii de Apel Bucureşti) o ”Acţiune în constatare”, în care Isărescu e catalogat drept ”informator” al Securităţii, ceea ce e cu totul altceva. Se pune întrebarea de ce prin falsificarea celor scrise în ”Nota de constatare” a fost semănată această confuzie.

Răspunsul rezidă mai întîi în a da ”greutate” şi a prezenta într-o lumină deformată recrutarea repetată a lui Mugur Isărescu de către Securitate, aşa cum apare ea în documente, drept un fel de ”exces de zel”, o ”prezentare voluntară” la datorie. Ceea ce nu este real. Un membru de partid nu putea fi utilizat nici măcar ca ”persoană de sprijin”, darămite ca informator, decît pe o perioadă limitată la şase luni şi numai cu acceptul secretarului organizaţiei superioare de partid.

Ceea ce în cazul lui Isărescu s-a făcut abia în 1986 – şi nu pentru că Securitatea ”încălcase normele”, cum din neştiinţă se arată în ”Acţiunea în constatare” a CNSAS, ci pentru că abia de atunci ”persoana de sprijin” a trecut din reţeaua unui rezident, care ”răspunsese” pînă atunci de Insitut, direct sub controlul unui ofiţer operativ care ”lucra” Insitututul de Economie Mondială şi care nu-şi putea permite să încalce regulamentele, mai ales că acolo erau tovarăşi care-i puneau lui Ceauşescu zilnic pe masă rapoartele cu mersul economiei în lume. Treaba lui era să se asigure că totul merge în linişte, că nimeni nu ”fluieră în biserică”, sau, mai grav, ”defectează”, cu atît mai mult cu cît au avut des prilejul să o facă. Aşa, cît şi probabil prin rapoartele pe care cercetătorul Mugur Isărescu era obligat să le dea la întoarcerea în ţară, după deplasările în străinătate, se explică apariţiile sale succesive în tabelele de evidenţă din cuprinsul dosarului “de obiectiv” – şi nu printr-un aparent ”exces de zel” în a da informaţii la Securitate, cum prezintă CNSAS deformat situaţia.

Ceea ce mai omite în mod deliberat ”Acţiunea în constatare” adresată de Colegiul CNSAS către Curtea de apel Bucureşti este contextul în care s-au petrecut faptele şi care nu poate fi ignorat – şi nu vorbim aici de un context general-istoric, ci de particularitatea cadrului legal în care se opera, de caracterul cu totul special al Institutului de Economie Mondială, locul de muncă de atunci al guvernatorului BNR Mugur Isărescu, statuat ca atare în legislaţia timpului. 

După cum reise din actele CNSAS şi am arătat deja, Isărescu a fost mai întîi sub controlul unui ”rezident” al Securităţii, un fel de securist-pensionar cu jumătate de normă de ”ceist” şi nu un ofiţer operativ) în cadrul acestei ”unităţi socialiste” cu caracter special, cum era Institutul de Economie Mondială.

Potrivit dispoziţiilor art. 51 din Legea 23/1971, care proteja secretul de stat în România socialistă, unităţile şi locurile de muncă de importanţă deosebită pentru apărarea secretului de stat au fost stabilite de primul ministru, la propunerea ministrului de interne. O primă asemenea listă a fost elaborată în 1972, apoi prin Decizia nr.4/1983, ale cărei raţiuni, potrivit variantei oficiale, erau cele legate de „dezvoltarea impetuoasă a economiei naţionale, a cercetării ştiinţifice şi producţiei, perfecţionarea structurilor organizatorice a tuturor sectoarelor de activitate”. Ea cuprinde 223 unităţi şi locuri de muncă de importanţă deosebită pentru apărarea secretului de stat, pentru „stabilirea relaţiilor de serviciu cu cetăţenii străini în ministere, alte instituţii centrale, întreprinderi şi obiective economice”.

Printre acestea figura şi Institutul de Economie Mondială. Acest obiectiv a fost inţial sub supravegherea Diviziei de Protecţie din cadrul Direcţiei de Informaţii Externe (DIE) pentru ca mai apoi, începând cu anul 1978, să fie înfiinţată U.M. 0195, o unitate de securitate cu mult mai puternică, cu atribuţii şi posibilităţi mult sporite, care a preluat supravegherea tuturor instituţiilor care, prin obiectul de activitate presupuneau legături cu străinătatea. Era atat de solidă încât supraveghea inclusiv spectrul politic (membri CC, în afara cuplului Ceauşescu). Din punct de vedere juridic, accesul străinilor în asemenea ”locuri de muncă” de importanţă deosebită era reglementat în capitolul 5, art. 48-55 din legea 23/1971, iar  Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 18/14 ianuarie 1972, care nu a fost dată publicităţii, stipula că, în privinţa stabilirii directe a relaţiilor cu străinii a organizaţiilor socialiste şi salariaţilor acestora că ele au loc sub un control strict (al Securităţii, e de înţeles), iar Decretul Consiliului de Stat nr. 408/26 decembrie 1985 introducea noi reglementări, pentru ca acest control să devină total: relaţiile de serviciu cu cetăţenii străini urmau să fie mai bine controlate, fiind posibile numai pentru cei ”din rîndul cadrelor binecunoscute şi verificate, cu avizul organelor Departamentului Securităţii Statului”. În aceste condiţii, nu e de mirare că, prin natura sa specifică, Insitutul de Economie Mondială nu era numai sub atenta lupă a Securităţii, pentru a fi păzit de spioni, dar şi că, avînd asemenea ”relaţii cu străinii”, majoritatea cercetărorilor figurează, cum n-a putut să nu dezvăluie Emilia Şercan în articolul ei, şi drept ”persoane de sprijin”. Iar Mugur Isărescu era unul dintre ei. Într-o societate închisă, bazată oricum pe reguli normative mai mult sau mai puţin arbitrare ce excludeau posibilitatea opţiunii individuale, Institutul de Economie Mondială era de două ori mai supus presiunilor Securităţii, pentru ca nimic să nu se ”scurgă” de aici.

Instituţia se afla deci cu prioritate în atenţia contraspionajului Securităţii, care în confomitate cu atribuţiile sale (care ar trebui să fie cunoscute Colegiului CNSAS), între altele ”organizează şi desfăşoară muncă informativ-operativă” în cadrul unor instituţii stabilite de Securitate, din dispoziţia conducerii superioare de partid. Institutul de Economie Mondială era, cum am văzut, la loc de frunte printre acestea. Personalul de aici avea acces la fluxuri de ştiri de la canale de informaţii din occident şi, prin natura profesiei, dese relaţii cu cetăţeni străini, asupra cărora erau obligaţi toţi să informeze organele de Securitate conform reglementărilor, precum şi deplasări în străinătate, în urma cărora, în conformitate cu alte reglementări erau obligaţi, la întoarcere, să prezinte în detaliu rapoarte asupra lor, la securistul sau rezidentul Securităţii din unitate.

Conform ”Normelor privind competenţele, atribuţiile şi sistemul de lucru referitoare la avizarea persoanelor care se deplasează în străinătate, în interes de serviciu sau personal, nr. D/0012391 din 29 iunie 1987”, pe care le-am făcut publice, ca şi restul documentelor citate aici încă din 2002, în cartea mea ”Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente (1949 – 1989)”, norme care au fost elaborate de Securitate, ”persoanele care se deplasează în străinătate la specializare trebuie să fie, de regulă, surse ale organelor de Securitate, cu respectarea hotărîrii de partid ce reglementează această problemă”. Este cazul mai ales al cercetătorilor Insitutului de Economie Mondială, prin care s-a aflat şi Mugur Isărescu.

Mai mult decît atît, Securitatea a folosit instituţia drept paravan pentru acţiuni speciale de informaţii în afara ţării, pentru ”acoperirea” unor spioni ai  săi, ceea ce o îndriduia pe Emilia Şercan în articolul amintit la început, inclusiv să îi confere lui Mugur Isărescu, doar în baza acestei practici, dar fără a avea vreo altă dovadă, calitatea de ”ofiţer acoperit”. Aşa cum CNSAS îl face acum ”informator”, ceea ce nici asta n-a fost.

”Manole”, apa caldă, autobuzul 168 şi ce lipseşte de fapt dosarului său

Asupra conţinutului ”notelor” date de ”Manole”, pseudonimul folosit în cazul ”persoanei de sprijin” Mugur Isărescu, nici nu ştiu dacă mai are rost să insist.Toate materialele care îi pot fi atribuite sînt caracterizări (într-o covârşitoare majoritate) pozitive ale colegilor de serviciu şi care erau solicitate ca material de personal de către ofiţerul acoperit în întâlnirile care aveau loc în biroul de cadre al IEM.  S-au reţinut două, pentru că, cu greu, în ele s-a găsit ceva care ar aduce cît de cît cu definiţia de ”colaborator al Securităţii” potrivit legii, şi anume  ”persoana care a furnizat informaţii, precum note şi rapoarte scrise prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”. Prima o priveşte pe o colegă a lui ”Manole” care ”are răbufniri destul de dese faţă de aspecte sociale, precum transportul în comun din Drumul Taberei (acuză că îi răpeşte mai mult de o oră), încăzirea locuinţei,  în care trăieşte, aprovizionarea cu alimente, programele de televiziune, Are tendinţa de a face comparaţie cu alte ţări socialiste” şi a doua pe un diplomat britanic, care comenta că e frig şi în apartamentele lor, nu numai ale bucureştenilor. Atît. E de rîs. Nicio analiză ”teleologică”, invocată de ”Acţiunea în constatare”, de natură deci de a căuta scopul lui Mugur Isărescu în natura lucrurilor (aceea de a raporta la Securitate, atunci cînd era chemat) nu poate da drept rezultat intenţia de a face rău cuiva. Numai interpretările Colegiului CNSAS, care depăşesc şi modifică datele ”notei de constatare” a Direcţiei de Investigaţii o fac, pornind de la prezumţia de vinovăţie. E, de la un cap la altul, o depăşire a spiritului legii la care am lucrat, nu ştiu dacă o folosire a ei în plata unor poliţe, ori în obţinerea vreunui beneficiu de imagine. Nici una, nici alta nu au legătură cu adevărul. Apropos de ”analiza teleologică” a Colegiului CNSAS, dacă Securitatea i-ar fi luat în obiectiv pe toţi cei care se plîngeau de mersul autobuzelor sau de apa caldă şi căldură, atunci populaţia României ar fi trebuit să se împartă în două, jumătate care o urmăreşte pe cealaltă jumătate.

Şi toate acestea, mult-invocatele ”note” ale lui ”Manole” au fost date într-o vreme în care totul se formalizase. În multe cazuri se formalizase chiar şi ”colaborarea” cu Securitatea, în condiţiile în care un securist era obligat să aibă, în propria reţea, 40 de ”surse” (incluzînd ”gazdele” caselor de întîlniri cu acestea, ceea ce face ca, în dosarele de urmărire informativă cantitatea de ”maculatură” să fie una imensă. Aşa se făcea, de exemplu, că un ofiţer de securitate de la o uzină din Zalău alcătuia, de pildă, o notă privind starea de spirit a muncitorilor de acolo, imediat după evenimentele de la Braşov, din 15 noiembrie 1987. Fini ”patrioţi”, aşa-zisele sale ”persoane de sprijin” raportau discuţii dintre muncitorii care înfierau la unison, dar pe diferite tonuri, huliganismul de care dăduseră dovadă colegii lor de la Uzina de Autocamioane din Braşov, ca într-o şedinţă de partid ad-hoc.

Şedinţă care, peste timp, pare să fi avut loc şi la Colegiul CNSAS, cînd fără nicio bază serioasă, s-a decis transformarea ”Notei de constatare” a Direcţiei de Investigaţii în acţiune în instanţă împotriva ”informatorului” Isărescu. Înfierîndu-l pe acesta, documentul adresat către Curtea de Apel Bucureşti pare scris de condeiul unui Corneliu Vadim Tudor, reînviat şi transformat în justiţiar anticomunist. Documentul cu antetul CNSAS apelează la ”interpretări teleologice”, după cum îşi numesc ei lungile aserţiuni pe marginea interpretării legii prim prisma prezumţiei de vinovăţie, ori citează pe larg şi fără rost din Raportul ”Tismăneanu”, pentru a conchide că acele două singure note găsite, împotriva celor două persoane ”ar fi putut să se desfăşoare acţiuni de investigare din partea Securităţii” (să nu uităm, unul era diplomat străin – n.n.).

Istoria, în opinia Colegiului CNSAS, se scrie cu ”dacă”, iar ”drobul de sare” ia locul informaţiilor concrete, a dovezilor, în lipsa cărora, ceea ce ar trebui să fie un document juridic, caracterizat prin exactitate, abundă în schimb de tot felul de consideraţii, precum că ”prin furnizarea acestor informaţii, pîrîtul a conştientizat că asupra persoanelor la care s-a referit în delaţiunile sale se pot lua măsuri de urmărire şi verificare şi, prin urmare, a vizat această consecinţă”.

Las la o parte că cele două ”note” privitoare la transportul în comun şi încălzirea apartamentelor ale lui ”Manole” au devenit brusc ”delaţiuni”. Dacă cei din Colegiul CNSAS chiar au reprezentarea că Securitatea lua în seamă comentariile privind apa caldă şi raritatea autobuzelor 168, mă îndoiesc serios de discernămîntul lor. În schimb, în mod voit şi grav, fac abstracţie de ceea ce lipseşte din ”dosarul” lor: potrivit articolului 37 din reglementările interne cu privire la ”reţeaua informativă” citate deja ale Securităţii, în vigoare la data în care în opinia lor ”Manole” era ”informator”, se arată că ”informatorilor, persoanelor de sprijin şi rezidenţilor li se întocmesc dosare personale şi mape­anexă”.

La articolul 38 al aceloraşi reglementări se arată că ”dosarele personale conţin: opisul materialelor aflate în dosar; avizul dat de organele superioare de partid (fără excepţie, era obligatorie aprobarea scrisă dată de secretarul de partid) tabel cu cadrele care au cunoştinţă de faptul că persoana este în reţeaua informativă de Securitate; tabel cu relaţiile de interes operativ ale persoanei din reţea; tabel cu evidenţa recompenselor; materiale de studiu şi verificare; rapoartele cu propunerile de recrutare şi, respectiv, asupra modului în care s­a efectuat recrutarea; angajamentul de colaborare; notă privind modalităţile de realizare a legăturii şi casele de întîlniri sau de lucru, în care a fost introdusă persoana din reţea”, adică Mugur Isărescu, alias ”Manole”. Toate aceste documente lipsesc din ”Acţiunea în constatare”, pentru că n-au fost găsite nici în dosarele de urmărire informativă a ”obiectivului” Insitututul de Economie Mondială. Şi trebuie să precizez că asemenea reglementări care priveau reţeaua informativă nu erau facultative; vorbim, totuşi, de Securitate.

Nimic din toate acestea! Dar multe alte consideraţii şi incriminări, pentru ca să poată fi ascunsă evidenţa – şi anume că, dacă ”Manole” nu s-ar afla acum taman în ”turla” Băncii Naţionale, nici cazul său n-ar exista.  

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

https://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2020/09/7475581-mediafax-foto-marian-ilie.jpghttps://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2020/09/7475581-mediafax-foto-marian-ilie-300x300.jpgrootstireaUncategorised
Institutul de Economie Mondială – locul în care Securitatea stabilea regula jocului La sfîrşitul lunii mai a.c., o ”Notă de constatare” a Direcţiei de Investigaţii arăta că Mugur Isărescu a fost recrutat ca ”persoană...