La capătul fiecărei campanii arheologice pe care o desfăşor alături de colaboratorii şi prietenii mei arheologi, cu asistenţa de specialitate a procurorilor, criminaliştilor şi legiştilor există un moment de înfiorare: acela în care victimele comunismului, fie că sînt oameni care au fost asasinaţi de Securitate, fie că au murit de foame, de frig, de istovire şi boli sau bătuţi de moarte de gardieni în lagăre şi închisori, ”ies” din mormintele lor. Osemintele sînt scoase cu grijă de colegi deja specializaţi în aşa ceva, rînd pe rînd, la indicaţiile medicului legist, care le preia, le analizează şi apoi ele sînt aşezate în forma scheletului pe un sac de rafie sau de nailon, care va fi şi noul ”mijloc de transport” al victimei, de ”ieşire” a sa din mormîntul de lagăr sau închisoare, ori din locul neştiut în care trupul i-a fost ciuruit de gloanţe şi înmormîntat pe ascuns. Aşa pleacă spre laboratoarele de medicină legală şi antropologie. De unde, pînă acum, de ani de zile, nu au ieşit, fiind redate familiilor, decît în jur de 20, cele de la IML Cluj – şi atît. De la Bucureşti, de la Institutul ”Mina Minovici”, niciunul.

În cîteva zeci de minute, osemintele unui mort sînt astfel scoase din groapă şi ”recompuse” în noul lor popas: e ceva straniu şi foarte tragic şi greu de urmărit cum se realizează această trecere, însoţită de comentariile legistului, notate în rapoartele de la faţa locului ale procurorilor. Termenul folosit pentru această acţiune, care ne-a intrat în atîţia ani şi nouă în uz, dar cu care nu mă pot obişnui, nici pînă astăzi este de ”recoltare”. Am trecut prin multe în acest an la Periprava şi voi mai trece, ca, la sfîrşit, toate să se concentreze în acest termen, care denumeşte ridicarea osemintelor. Morţii ”se recoltează”. Dar nu şi moartea lor. De cele mai multe ori, de fapt de-acum în toate cazurile, osemintele devin probe ale unei crime fără autor.

Cei mai mulţi politicieni (cu doar cîteva excepţii notabile) care s-au perindat la putere în politica de după 1989, au tratat istoria ca pe o curvă, folosind-o doar cînd au avut nevoie de ea. Victimele comunismului, urmaşii lor, de cele mai multe ori, au deranjat statul – ”ce mai vor şi ăştia de la noi?” s-a întîmplat nu odată să aud, exprimîndu-se chiar ireverenţios la adresa lor pe cîte unii, inclusiv un istoric, acum consilier prezidenţial. Aşa că nu trebuie să mai mire că, atît legislaţia penală din România, cît şi determinarea procurorilor de a mişca ceva într-un ”proces al comunismului” au funcţionat numai atunci cînd majoritatea vinovaţilor au ”plecat dintre noi” (la ei, se potriveşte termenul), fără ca neapărat lumea noastră să fi rămas astfel, fără ei, mai curată şi mai bună.

Am sesizat în toate aceste trei decenii de la căderea comunismului un fel de complicitate tăcută între toate puterile din statul român, o tendinţă de a nu pătrunde prea adînc cu investigaţiile în măruntaiele fetide ale sistemului comunist. De aceea, comunismul n-a avut şi nu va avea parte de un proces ca la Nurenberg (acum, e oricum prea tîrziu), pentru că şirul complicităţilor se întinde, şi în cazul nostru, de la Bucureşti, atît spre est, cît şi spre vest. Şi, în timp, din trecut şi pînă astăzi. Regimurile comuniste nu şi-au desfăşurat arsenalul de orori pe o altă planetă, iar ”relaţiile bilaterale” ale statelor au acceptat victime colaterale.

Aşa se întîmplă acum şi că, în majoritatea morţilor pe care îi găsim, dosarele se fac ”in rem”, pentru o faptă şi în absenţa făptuitorului, necunoscut şi, în mod logic, presupus mort. Formal, declarativ, statul şi-a asumat crimele făptuite, inclusiv prin vestita declaraţie de ”condamnare a comunismului”. Dar, aşa cum declaraţia a fost făcută de un preşedinte-turnător, şi ”aflarea adevărului” e o iluzie. Încercăm de ani buni să stabilim identitatea celor pe care îi găsim, în gropile de pe lîngă penitenciare şi lagăre. Ceea ce nu s-a întîmplat, pînă acum: nimeni, nicio instituţie nu-şi asumă costurile pentru acoperirea cheltuielilor ADN. Mai mult, pînă cînd nu am intervenit cu destul de multă hotărîre, în cazul partizanilor din munţi ucişi (la care n-a fost nevoie de niciun test, pentru că le cunoşteam identitatea), plata expertizei medico-legale s-a făcut de către urmaşii lor. ”Statul”, adică Internele, SRI-ul sau Justiţia, ”instituţii de forţă” cu un trecut glorios şi criminal nu s-au oferit să achite măcar această taxă a morţii. Altfel, li s-a spus familiilor aparţinătoare, nu pot ridica osemintele de la medicina legală, pentru reînhumare. Am trăit şi o situaţie în care un anume procuror dorea pînă ca şi gloanţele trase, găsite într-o asemenea victimă, să se păstreze la ”dosar” (clasat şi prescris ca ”omor”), pentru că ”ele aparţin statului” (a fost chiar expresia lui). În rest, am asistat, în toţi aceşti ani, în afara excepţiei de bună colaborare cu Parchetul, la nepăsarea la fel de criminală a statului faţă de victime, ca şi crima în sine. Singura posibilitate de reformă reală a acestui stat este deparazitarea sa de forme şi mentalităţi instituţionale, care vin din trecutul comunist. Faţă de o asemenea reformă, care a fost pînă acum numai proclamată, statul se apără eficient, apărat fiind de cei veniţi la putere, indiferent de culoare politică: pentru că statul, aşa cum era şi cel comunist este principalul furnizor de privilegii.    

Ca în oricare vară din ultimii cinsprezece ani, şi în aceasta am ”recoltat” şi vom mai ”recolta” morţi. Îmi imaginam zilele trecute că, printr-o putere magică, aş face să se transmită în direct aceste imagini, să fie văzute şi dezbătute în plenul Parlamentului. S-ar schimba ceva? Acum, pentru moment da, pentru că se apropie alegerile şi istoria iar va fi fost scoasă în stradă, ”la produs”. Ar urma deci cîteva declaraţii politice patetice ”pos-coitum”, după partida de sex cu istoria, ale celor care vor să pună mîna pe privilegiile oferite de stat.

În rest, nouă ne rămîne să umblăm prin ţară şi să ”recoltăm”. Adunăm destine frînte, cîte un pumn de oase, în saci de rafie. Recolta e aproape strînsă. Să-ţi mulţumim ţie, Românie? Doamne, ocroteşte-ne…

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

https://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2020/09/marius-oprea.jpghttps://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2020/09/marius-oprea-300x300.jpgrootstireaUncategorised
La capătul fiecărei campanii arheologice pe care o desfăşor alături de colaboratorii şi prietenii mei arheologi, cu asistenţa de specialitate a procurorilor, criminaliştilor şi legiştilor există un moment de înfiorare: acela în care victimele comunismului, fie...