Cedate în 1497 de Ștefan Voievod unui boier sucevean, moșiile Itovești și Mălăiești nu mai păstrează, astăzi, nimic din gloria trecutului, iar oamenii locului, nimic din seminția răzeșilor de altădată. Acum, localitatea Toflea din județul Galați, care înglobează fostele „urice” lăsate cu limbă de moarte de domnul Țării Moldovei, este locul unei răsturnări sociale unice în România: țiganii i-au alungat pe români în zonele limitrofe și i-au tocmit să muncească pentru ei.

Folclor pe ritm de manele

Venim dispre București, via Focșani, iar pe DN 85, cu puțin înainte de Mărășești, cotim la dreapta și ținem calea Tecuciului, pe care o pierdem la o răspântie bizară, păzită de ruinele unei foste bezinării, spre a ne aventura pe un drum județean care pare că duce niciunde. Peste câțiva kilometri, podgoriile Nicoreștilor, care ne priviseră mirate un timp, se termină brusc, lăsând loc dealurilor golașe ale Bârladului. Șoseaua se contorsionează precum un șarpe uriaș, iar mașina își găsește cu greu loc printre rupturile acostamentului. Imediat după Țepu, traversăm o bucată de drum neasfaltat și, tocmai când eram convinși că supliciul excursiei este abia la început, ne apare în cale un indicator ruginit, pe care reușim să distingem: Spre Toflea.

Ne așteaptă Grigore, unul din fiii satului, născut și crescut pe aceste meleaguri, astăzi un bărbat cu spate lat și mâini butucănoase. El este cel care ne va arăta Toflea și „minunile” ei. Ne invită la el și insistă să ne ospăteze cu pui la grătar, în timp ce din difuzorul unei boxe răsună un fel muzică populară care încearcă – dar nu reușește – să imite folclorul tradițional, deraind – și nu subtil – pe sinusoidele acordurilor balcanico-orientale.

Și-a construit, acum câțiva ani, o casă la marginea satului, ca mai toți românii, de altfel. Îmi spune că țiganii au cumpărat tot în Toflea. „Imposibil”, îi zic. „A fost satul lui Ștefan cel Mare”. Mica mea incursiune în istorie îl lasă rece. Un rânjet cinic i se schițează pe chip. „Lasă că o să vezi tu!”.

„Era al dracului. Nu mă lăsa să beau apă decât la două ore o dată”

Zvonul că „a venit presa de la București” circulă mai repede decât am crezut. Unul dintre vecinii lui Grigore, Nea Nelu Portocaliul (poreclă primită după culoarea casei), se deschide imediat la vorbă și începe să-i suduie pe țigani, pentru că și-au bătut joc de sat și și-au făcut case cu câte 15-16 camere în care nu stă nimeni. „Au cumpărat de la români toate pământurile, le-au dărmâmat casele și și-au făcut palate de-ale lor. La care am muncit tot noi!”. „De unde atâția bani?”, întreb. „Cum, de unde? De la furat și cerșit în Germania și Anglia”. „Da’ matale cu ce te ocupi?”. „Pun acoperișuri. Tablă, țiglă… Nu te uita că sunt bătrân. Stau toată ziua pe case, pe căldură, pe ploaie, cum o fi, și bat cu ciocanul”. Recunoaște că face bani frumoși de când lucrează pentru țigani. „Abia am prididit la câte case s-au făcut în ultimii ani. Zeci, sute de case. Într-o zi m-a chemat un țigan la el. Tocmai venise din Anglia. Avea o geantă la el plină de bani din ăia de la ei (n.r. – lire sterline). Mi-a zis: moșule, om te fac! Am muncit pentru el câteva săptămâni, că era al dracului. Nu mă lăsa să beau apă decât la două ore o dată. I-am făcut un acoperiș țais. La o lună, a plecat înapoi la engleji și nu s-a mai întors niciodată…”. „Și casa?”. „N-a stat niciodată, nimeni în ea”. Nefiind locuri de muncă prin apropiere, cei mai mulți dintre țărani au preferat să muncească pentru romi, pentru că plăteau bine. Cu banii câștigați, și-au construit un cartier nou, în afara satului, „spre gârlă”. Cei mai mulți dintre ei au devenit asistați sociali.

Copiii au început învețe „păsăreasca”

Încet-încet, ograda se umple. Românii vor să vorbească neapărat cu presa. Sunt revoltați. De când au început să vină țiganii cu saci de bani din străinătate, au început să-și vândă construcțiile și curțile. Până la urmă, au făcut toți asta, pentru că n-au putut locui în apropierea șatrelor. „Și așa am ajuns noi să stăm la marginea țigăniei”, oftează Nelu Portocaliul.

Nu îi interesează de răzeși și nu mă urmăresc când le spun despre zapisul lui Ștefan al Moldovei. Au, pe undeva prin cotloanele conștiinței, certitudinea că satul a făcut parte din istorie, dar nu vor să știe mai multe amănunte. Mânăstirile Toflea și Buciumeni, care se află în apropiere și care sunt atestate și ele pe la anul 1600, nu le stârnesc nici ele sentimente prea bune. S-au rugat la Dumnezeu toți strămoșii lor și degeaba: au rămas în aceeași secetă și sărăcie, în timp ce preoții sunt latifundiari, iar mai nou, țigani.

Maricica, soția lui Grigore, spune că românilor le e frică să-și lase odraslele prin sat. Că au început să învețe „păsăreasca” (n.r. – țigăneasca) și că îi imită pe puradeii care se înmulțesc necontenit. Primarul din sat e și el țigan, din partea Partidei Romilor. A fost ales în 2012, când avea 25 de ani! A accesat fonduri europene și a asfaltat străduțele „din deal”. A implementat și un program de școlarizare destinat țăranilor, pentru a-i iniția în tainele agriculturii științifice, cu bani din sponsorizări. Maricica a fost și ea, pentru că au fost plătiți. Au primit toți câte 1.800 de lei după o lună de cursuri, dar de înțeles, n-au înțeles nimic, pentru că puțini sunt cei care știu să scrie și să citească.

Și ploaia îi ocolește


Tag-uri:
toflea, galati, satul, stefan, cel mare, Focsani, DN 85, Marasesti, globalizare


https://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2018/07/button-share-725.pnghttps://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2018/07/button-share-725-300x37.pngrootstireaActualitate/EsentialEVZ Special
Cedate în 1497 de Ștefan Voievod unui boier sucevean, moșiile Itovești și Mălăiești nu mai păstrează, astăzi, nimic din gloria trecutului, iar oamenii locului, nimic din seminția răzeșilor de altădată. Acum, localitatea Toflea din județul Galați, care înglobează fostele „urice” lăsate cu limbă de moarte de domnul Țării Moldovei,...

Preluat de la EVZ