O să-i spun domnul Judecător, cu litere mari, pentru că faptele lui, pe care voi le veți judeca, ies din tiparele unei minți așezate.

Ce l-a făcut să se destăinuie, n-aș putea să vă spun. Tot ce știu e că-l ascultam cu respirația tăiată la cota de avarie, iar privirea mea ce amesteca uimirea cu revolta l-a încântat de minune pe judecător.

-Bunicii au fost chiaburi. Ai mei, în schimb, s-au complăcut în mocirla mediocrității comuniste, singura lor realizare fiind că m-au lăsat să învăț. M-am însurat la 23 de ani ca să prind post în București, cu cea mai urâtă dintre colegele din facultate. Mi-a promis că se face frumoasă, dar eu n-am mai avut răbdare să aștept.

Râde și-și mângâie nostalgic barba tunsă scurt și probabil vopsită. Își alungă brusc gândul ce-i întrerupsese șirul destăinuirilor și continuă: În ultimii 20 de ani n-am mai citit niciun dosar. Am condamnat și am achitat din instinct.

Face o pauză să-mi vadă reacția.

Nu zici nimic. Probabil mă crezi. Chiar așa, uneori adevărul e atât de șocant încât nu merită să fie crezut. Hai să-ți spun o poveste.

Pe vremea mea nu exista prostia, Institutul Național al Magistraturii. Te luau pe sus și-ți trăgeau un șut în sala de judecată.

Îmi tremurau genunchii când am văzut lumea ridicându-se în picioare la mine în instanță. Pe mulți dintre cei pe care trebuia să-i judec îi cunoșteam. Îmi vorbeau cu dumneavoastră și îmi spuneau „domnule președinte” puști cu care mă jucasem în copilărie.

Necopt la minte și vanitos, am crezut că m-am înfrățit cu Dumnezeu. Era în puterea mea să le rescriu viața, să le iau libertatea sau, dimpotrivă, să le-o ofer prin vorbe meșteșugite și articole bine alese.

Totul a fost minunat până într-o zi.

Parcă îl văd și acum pe polițistul care mi l-a adus pe Ion în cătușe, bătut bine și cu urme de sânge uscat la colțurile gurii. Simțeam fiori reci în tot corpul și mi-am ținut cu greu în frâu înjurăturile care se zbăteau să sară printre dinți.

-Ioane, ce-i cu tine aici?

Nu îndrăznea să mă privească și își curăța obsesiv sângele negru de sub unghii.

-N-auzi, mă, cu tine vorbesc?

Mă uit la polițist așteptând un răspuns:

-Viol și agravantă – fata e moartă.

-Mai nou faceți și încadrări la poliție? mă răstesc la individ.

-Nu noi, domnul procuror.

-Și de ce mi l-ai adus mie în birou?

-Tot domnul procuror a zis că îl cunoașteți pe inculpat și poate îl convingeți să recunoască.

-Dacă n-au reușit metodele voastre, de ce aș reuși eu? Ioane, de ce dracu nu vorbești? Ce ai făcut?

– Nimic, mi-a răspuns sec și obraznic.

– Ia-l de aici. În 15 minute intru în sală.

Eram furios. M-am dus peste procuror să aflu ce se întâmplase. Pe scurt, Ion al meu urmărise o puștoaică de 16 ani, o violase în spatele unui bloc și, de frică, o sugrumase.

– Era băut?

– Nu foarte tare. Sunt martori care spun că s-ar fi răzbunat pe fata asta pentru că îl respinsese.

– Atât?

– Ce vrei mai mult? Poliția l-a găsit la 500 de metri de locul faptei. Și-l trimisesem ca să-l convingi tu să recunoască. Știu că ați fost prieteni.

– Să nu-mi mai faci așa ceva. În plus, n-a vrut să scoată o vorbă.

– Eu zic să mai încerci. E tânăr, e păcat să putrezească în pușcărie.

Mi-am călcat pe mândrie și am cerut să fie adus în biroul meu. De data asta, fără cătușe.

-Stai jos! Ascultă, Ioane, vreau să fiu sincer cu tine. Vin de la procuror și mi-a arătat dosarul. E groasă, rău, băiete. 20 de ani îți dau ăștia.

-N-am omorât-o eu.

-Ioane, nu fi copil, toate probele strigă după tine că ești vinovat. Recunoaște și vorbesc să-ți dea o pedeapsă mai blândă.

-Martorii mint. N-aveam de ce să o violez și s-o omor pe Anca. O iubeam. Se încurcase cu un polițist de la circulație care o bătea. L-am văzut cu ochii mei. Ăștia toți, în frunte cu procurorul, încearcă să-l acopere.

M-a enervat atât de tare, încât cu greu m-am abținut să nu-l pocnesc.

-Ești un bou. Am vrut să te ajut.

Ion a aruncat spre mine o privire pe care atunci n-am înțeles-o, dar care nu-mi dă pace nici azi.

-Dacă mă arestezi, ăștia o să mă omoare. Crede-mă, te rog. Recunosc orice, dar asta nu.

N-am mai vrut să-l văd ori să-l mai aud. Judecarea propunerii de arestare preventivă a fost scurtă, formală, falsă. Ion a primit un avocat din oficiu care nu știa pe ce lume se află. Venise de la pescuit și mirosea a baltă și a bere.

Dacă aș fi putut, l-aș fi condamnat chiar eu pe netotul ăsta care, odată, îmi fusese prieten. Aveam așa o furie, că nu-mi păsa să caut adevărul. Credeam că mi-a fost servit pe tavă de procuror, ajutat de zeloșii polițiști. În mintea mea, Ion era un violator și un criminal, iar prietenia cu el mă făcea complice.

Poate ce-ți spun acuma n-ai fi auzit dacă viața lui Ion nu s-ar fi sfârșit brusc într-un ștreang improvizat. Nimeni nu își explică de unde apăruse un cordon într-o celulă cu șase deținuți. La fel cum, niciunul dintre ei nu văzuse momentul când Ion se agățase în laț. L-au descoperit abia dimineață, ca să fie siguri că nu-și cere viața înapoi.

-Și cum s-a terminat cazul? L-au găsit pe autor?


Opiniile exprimate de invitații EVZ aparțin autorilor și nu reprezintă punctul de vedere al publicației

Tag-uri:
judecator, ion, eliza, corbeanu, viata la curte


https://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2018/07/button-share-721.pnghttps://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2018/07/button-share-721-300x37.pngrootstireaActualitate/EsentialInvitaţii evz
O să-i spun domnul Judecător, cu litere mari, pentru că faptele lui, pe care voi le veți judeca, ies din tiparele unei minți așezate. Ce l-a făcut să se destăinuie, n-aș putea să vă spun. Tot ce știu e că-l ascultam cu respirația tăiată la cota de avarie, iar privirea...

Preluat de la EVZ