După cum ne învață Internetul, vila a fost construită de George Enescu între 1923-1926, cu banii obținuți din turneul american. Precizarea cu banii e necesară pentru a înlătura orice bîrfă că finanțatoarea ar fi fost Maruca Cantucazino, amanta la vremea respectivă, ulterior nevasta marelui muzician.

În 10 decembrie 1947, după plecarea din țară, George Enescu a donat-o statului român pentru a fi folosită drept casă de creație pentru muzicieni. După decembrie 1989, Vila a supraviețuit tentativelor a tot felul de șmecheri de a o revendica invocînd, vezi Doamne! teroarea comunistă, care ar fi făcut din donație un soi de expropriere cu mănuși. Păstrată în anii comunismului prin fel de fel de artificii, a devenit mai apoi Casă Memorială de sine stătătoare.

Din 2007 a fost integrată în Muzeul Național George Enescu, alături de Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei din București și de secția Palatul Tescani din județul Bacău. Am ținut să vizitez Vila din două motive. Primul și cel mai important a fost curiozitatea de a vedea un loc în care s-au desfășurat nu atît momentele de creație enesciene, cît mai ales viața unui om de geniu, cu tabieturile sale, dar și cu momentele sale de tip telenovelistic (Scandalul dintre George Enescu, gelos și Maruca Cantacuzino, femeie mai mult decît convingătoare pentru a alimenta gelozia bărbatului), știut fiind că pînă și Iisus a trebuit să treacă prin ceva asemănător, dacă ne gîndim la Trădarea de către Iuda. Un alt motiv l-a constituit obsesia mea de a vedea dacă în România de azi se manifestă mai mult decît o brumă de preocupare pentru ceea ce eu numesc Sîngeroasa exploatare turistică a trecutului.

Am scris mai multe note de călătorie satirică despre uriașul talent occidental de a scoate bani din piatra seacă numită locurile de memorie istorică. Unul dintre reportajele mele dedicate acestei preocupări se intitulează Bolovanii rentabili și descrie felul în care locuitorii sătucului franțuzesc Les Beaux des Provences au transformat în obiectiv turistic rentabil niște bolovani din marginea localității. Nu fără plăcută surprindere descopăr în Istoria Partidului pentru un Progres Moderat în Literele Legii, a lui Jaroslav Hasek, că în 1912, cînd a terminat el de scris cartea, în Cehia se cultivau ceea ce eu am numit în notele mele de călătorie peste hotare Bolovanii rentabili.

Trei dintre liderii Partidului, în frunte, evident, cu Hasek, se autosancționează să facă o excursie prin Imperiul austro-ungar pe banii formațiunii. Ei ajung astfel în satul Marusice aflat la 30 de kilometri de Znojmo, în Moravia. Numărînd 400 de locuitori, Marusice „n-are nici o relație cu comunele din jur”. Potrivit prozei, e o localitate ruptă de lume: „Nici un drum, nici imperial, nici național, nici departamental nu trece prin Marusice.”

Asta nu-i descurajează pe cei din sat să ducă o politică de atragere a turiștilor: „Și cu toate acestea, satul se mîndrește cu o secție locală a Clubului turistic ceh, cu o asociație de întreținere a patrimoniului și o societate pentru promovarea turismului străin.” Ajunși la Marusice, cei trei sînt luați în primire de vicar și institutor (cei care se zbat „pentru a face din Marusice un loc unde se vor revărsa hoarde de turiști din lumea întreagă”) și duși cu căruța pe o colină: „Aici – notează Hașek – ghizii noștri ne duseră către un bolovan acoperit cu argilă roșie. Institutorul se descoperi, vicarul se descoperi, băiatul de la grajduri se descoperi, și noi, de asemenea, ne descoperirăm. – Aici, domnilor, pe acest bolovan s-au așezat Sfîntul Chiril și Sfîntul Metodiu. – Iertați-mă, intervenii eu umil, pe ce parte s-a așezat Sfîntul Chiril. Pe stînga sau pe dreapta? Și Sfîntul Metodiu? Pe stînga sau pe dreapta? – După cercetările noastre istorice răspunse institutorul doar Sfîntul Chiril s-a așezat, în timp ce Sfîntul Metodiu s-a ținut în picioare pe un alt bolovan. Ăsta! Bolovanul era pictat în albastru!”. 

Așadar, în 1912, în Cehia se manifesta preocuparea de a exploata turistic orice posibil obiectiv, chiar și cînd acesta era o simplă născocire. La ora actuală, turismul mondial duduie financiar nu numai prin locurile de petrecere, dar și – dacă nu mai alesprin obiectivele istorice oferite turistului băștinaș sau străin. Se întîmplă așa ceva la noi? E o întrebare la care am primit demult răspuns văzînd că nici acum statul român n-a reușit să facă din Palatul Cantacuzino din București un obiectiv turistic de prim rang, nu numai prin numele lui George Enescu, dar și prin posibilitatea de a oferi străinului un exemplu de edificiu ridicat de aristocrația noastră și mai ales un edificiu marcat de multe istorii: De la cea a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, zis și Nababul, pînă la cea a lui Mihai Cantacuzino, fiul moștenitor al Nababului, fostul soț al Marucăi, mort în 1928, într- un accident de circulație provocat de disputa pentru el a celor două muieruști din mașină, una aflată la volan, furioasă pe cealaltă, care se hîrjonea cu bărbatul pe bancheta din spate.

Am vrut să văd astfel dacă Vila Luminiș, unul dintre cele mai interesante obiective turistice din Sinaia pentru un străin (cine n-a auzit de Enescu, de Regina Maria, de Peleș?), e suficient de exploatată turistic de autoritățile locale și centrale. Am stat mai mult timp în dormitorul Marucăi, mult mai chipos decît cel al proprietarului. Mi-am amintit cu acest prilej bordelul de lume înaltă care a fost relația dintre Maruca și George Enescu. Maruca Rosetti s-a măritat cu Mihai Cantacuzino, fiul Nababului, în 1898. Ea avea 19 ani, el, 31 de ani. În 1905, văzînd că soțul s-a combinat cu soră- sa, adusă de ea de la Tescani, Maruca se desparte fizic de bărbatu- său în urma unei înțelegeri cu acesta, fără a divorța însă.

rootstireaActualitate/EsentialPolitica
După cum ne învață Internetul, vila a fost construită de George Enescu între 1923-1926, cu banii obținuți din turneul american. Precizarea cu banii e necesară pentru a înlătura orice bîrfă că finanțatoarea ar fi fost Maruca Cantucazino, amanta la vremea respectivă, ulterior nevasta marelui muzician. În 10 decembrie 1947, după...

Preluat de la EVZ