Autor:
Radu Pădure
|
joi, 26 ianuarie 2017 | 0 Comentarii
| 36 Vizualizari

<!–

–>

Au existat destule voci în Occident, ca și în țară, care s-au revoltat față de executarea soților Ceaușescu. O evocare a lui Dan Ciachir dă răspunsul cuvenit.

Pe 19 ianuarie 1990, după retragerea Patriarhului Teoctist, mi-au telefonat şi apoi m-au vizitat, succesiv, trei ziarişti străini: cel dintâi a venit, la 10 dimineaţa, Alberto Stabile, de la marele cotidian italian „La Repubblica”, un om cultivat, rasat, genul domn, a cărui semnătură o mai întâlnesc şi astăzi, după aproape trei decenii, pe site-ul aceleiaşi gazete; au urmat publicistul maltez Joe Cassar şi, seara târziu, Marc Semo de la „Libération”… Toţi se interesau de starea Bisericii. Joe Cassar m-a întrebat dacă aş vrea să fac o călătorie în Malta, adăugând că există acolo o fundaţie purtând numele lui Konrad Adenauer (marele om politic vest-german) care manifestă interes pentru religie…

Am luat aceste cuvinte drept o formulă de politeţe, iar după o lună am şi uitat de ele. Însă pe 8 martie 1990 a sosit invitaţia în Malta. Nu era din partea Fundaţiei „Konrad Adenauer”, ci a unei academii pentru dezvoltarea democraţiei (AZAD), a partidului de guvernământ, care organiza, pe 7 aprilie 1990, un seminar la care eram invitat să prezint o comunicare despre transformările petrecute în Răsăritul Europei. (…)

Aeroportul Sfântul Luca din Malta nu era foarte mare. Turiştii germani coborâseră şi îşi urmau ghidul. Veneam la distanţă în urma lor, când am tresărit citindu-mi numele scris cu cretă pe o pancartă cu mâner ţinută de un domn brunet, de statură mijlocie. M-am apropiat şi am aflat că este Lou Bondi, secretarul AZAD, academia care organiza seminarul. Am mers împreună în salonul oficial, o încăpere de dimensiuni reduse, unde am fost poftit să mă aşez. Lou Bondi mi-a cerut paşaportul pe care i l-a trecut unui vameş venit după noi. A urmat o discuţie, în malteză, între Bondi şi vameş, pe un ton care devenea ridicat. Intrasem în Malta fără viză. Peste câteva zile aveam să primesc una, de o lună, lipită pe paşaport.

Am ieşit împreună cu Bondi în aeroport şi ne-am urcat în maşină, unde aştepta soţia sa. Volanul automobilului fiind pe dreapta, iar eu stând în stânga, aveam o senzaţie ciudată: părea că maşinile din sens opus se vor izbi de noi sau că şoferul vehiculului care tocmai se apropia îşi ridicase mâinile de pe volan ca să se pieptene (în realitate, era vorba despre pasagerul din stânga sa). Înainte să ajungem la hotel, m-a invadat un gând reconfortant de recunoştinţă pentru insula unde mă aflam: aici se hotărâse, pe 2-3 decembrie 1989, eliberarea ţărilor satelite de Uniunea Sovietică şi tot aici fusese pecetluit destinul lui Ceauşescu. Peste câteva luni am citit în „Paris Match” că acesta i-ar fi spus, în timpul captivităţii de la Târgovişte, soldatului care îl păzea: „Soarta mea a fost decisă în Malta”.

După un drum destul de scurt, am ajuns în parcarea Hotelului Dragonara şi am intrat în hol cu Lou Bondi. Era un hotel de cinci stele, depăşind mult Athénée Palace-ul din Bucureşti sau Intercontinentalul. O linişte desăvârşită domnea în hol: fotolii şi canapele de piele, adânci, covoare groase, plante ornamentale… La recepţie am primit cheia camerei cu numărul 252, de la al doilea etaj. Era spre 4 după-amiaza. Lou Bondi mi-a spus că va reveni să mă ia la 18.45 pentru a merge la recepţia dată de primul-ministru, Fenech Adami. Sosise deja invitatul maghiar al seminarului şi urmau să ajungă ceilalţi doi; polonezi.

Am urcat în cameră însoţit de valet. Camera avea o terasă orientată spre mare. Rămas singur, am ieşit şi m-am aşezat pe un fotoliu: se vedeau şi se auzeau, placide, valurile verzui, ţărmul fiind la 20-30 de metri. Mi-am amintit de Hotelul Palas din Constanţa şi de perspectiva sa asupra Portului Tomis şi a mării.

Am coborât la 18.45. Lou Bondi mă aştepta în hol. Mi-a arătat afişul seminarului din 7 aprilie 1990, pe care o stea roşie îşi degrada culoarea, iar deasupra scria: „Close encounters/ Voices from the Est”, dedesubtul ei apărând numele invitaţilor: „Dan Ciachir (Rumania), Krzystof Sliwinski (Poland), Janusz Ziolkowski (Poland), Gyorgy Kadar (Hungary)…

Se înserase când am ajuns cu Lou Bondi într-o sală ca de expoziţie de la primul etaj al unei clădiri spaţioase, unde am văzut pe un perete un crucifix înalt, cu Hristos răstignit. I-am fost prezentat primului-ministru, Fenech Adami – devenit peste un deceniu preşedintele Maltei –, care a sosit după un sfert de ceas. Invitatul maghiar, Gyorgy Kadar, care sublinia că nu are nicio legătură de rudenie cu Janos Kadar, fostul lider comunist, era fizician, avea 50 de ani, purta barbă şi vorbea destul de bine italiana întrucât petrecuse un an la Roma. Dialogurile se purtau în engleză, însă cei doi polonezi vorbeau impecabil franceza. Sliwinski era de formaţie biolog, membru din 1980 al Sindicatului Solidaritatea şi redactor-şef adjunct al ziarului acestuia, „Gazeta Wiborcza”. Catolic îmbisericit, avea o frumoasă cultură teologică. Părea să numere cu puţin peste 50 de ani. Janusz Ziolkowki deţinea şefia Comisiei de politică externă din parlamentul ţării sale. Împlinea în zilele acelea 66 de ani. Era un om rasat, iremediabil melancolic, distins, cu părul complet alb… Mi-a mărturisit că se aştepta să fiu brunet, întrucât eram român. A doua sau a treia zi, în momentul în care a intrat în restaurantul hotelului să ia micul dejun, m-am ridicat în picioare şi m-am încheiat la haină când a ajuns în dreptul mesei mele, la care s-a aşezat. Ziolkowski vorbea o engleză scandată, limpede, apreciată de maltezi, spre deosebire de invitatul maghiar, care studiase în Statele Unite şi avea accent american. Janusz Ziolkowski studiase în anii ’50 în Anglia şi nu fusese singurul intelectual polonez în această situaţie. Îl preţuia pe Mircea Eliade, tradus în Polonia încă de la începutul anilor ’60, şi admira opera lui Brâncuşi. În seara de sâmbătă, 7 aprilie, după încheierea seminarului, cei patru participanţi am fost invitaţi la o masă pe terasa restaurantului „La dolce vita” din La Valletta. Stăteam lângă Ziolkowski, în stânga mea aflându-se secretara AZAD, Anita. Se auzea vuietul mării şi se simţea efectul brizei. Secretara a vrut să îşi ia puloverul de pe spătarul scaunului şi să-l îmbrace. L-am luat şi l-am ţinut să îşi treacă mâinile prin mânecile sale. Atunci l-am văzut pe Ziolkowski zâmbind, şoptindu-mi: „Mă bucur să văd că mai există tineri care cunosc bunele maniere”. Auzind că rămân încă opt zile în Malta, Ziolkowski a întrebat dacă voi locui în acelaşi hotel. Lou Bondi i-a răspuns afirmativ.

La recepţia, care era mai mult un cocktail, din seara zilei de 4 aprilie, descopeream cu stupoare că nimerisem într-un mediu politic şi că eram singurul particular de acolo. Înţelegeam motivul pentru care Cassar ţinuse să-i dau numărul 1/1990 din „România literară” în care apăruse textul Scrisorii celor 18. Am făcut câteva fotografii cu primul-ministru Fenech Adami şi cu ceilalţi invitaţi, executate de un reporter care avea deasupra aparatului cu bliţ o apărătoare aducând cu o umbrelă neagră sau cu aripile unui liliac. La un moment dat a venit la mine un om de 40 de ani, cu început de chelie, şi mi s-a adresat în italiană, după care s-a prezentat… Joseph Cassar – omonimie cu celălalt Cassar, care mă invitase în Malta: „Spune-mi, dom’le, şi mie cum s-au petrecut lucrurile în România?”. Am început să-i explic, iar după ce invitaţii începuseră să se rărească, mi-a spus: „Vă duc eu cu maşina la hotel”. Când să plecăm, pe la ora 21.30, i-am spus lui Lou Bondi că „domnul acela” s-a oferit să mă ducă la hotel. Aşa am aflat că „domnul acela” era ministrul Muncii din Malta. Automobilul său, un BMW, nu avea pe plăcuţele de înmatriculare decât însemnele GM (Government of Malta), la fel ca maşina premierului, care era un Volvo. Cu Joseph Cassar aveam să petrec multe ore în următoarele zece zile, să intru în casa lui, să ies cu el şi cu soţia lui la restaurant, să-i cunosc tatăl… Am scris împreună şi un articol pe teme bisericeşti, surprinzându-l faptul că un om care trăise sub dictatură comunistă putea să indice anumite pasaje din epistolele pauline pe care Cassar le găsea ca atare în versiunea malteză a Scripturii.

Joseph Cassar avea 43 de ani şi făcea parte din Partidul Naţionalist, echivalentul celui Conservator englez. Provenea însă dintr-o familie modestă în care se vorbea malteza, ramură a arabei, împănată cu multe anglicisme. Soţia sa era profesoară, aveau un băiat de şapte-opt ani care adora să se joace la computer; vedeam pentru prima oară un asemenea aparat, acasă la ei. Doamna Cassar mi-a povestit că plânsese atunci când privise la televizor, în decembrie 1989, imagini din România şi aflase că armata trăsese în populaţie.

A doua sau a treia zi după sosirea în Malta am mers împreună cu ceilalţi invitaţi în campusul universitar. O parte din studenţii veniţi la întâlnire ţineau în mâini cutii de Coca-Cola ori sandvişuri. Ca şi la întâlnirea cu liderii sindicatelor malteze, i-am lăsat pe cei doi polonezi şi pe Kadar să vorbească. Un student m-a întrebat, în italiană, despre incidentele de la Târgu Mureş. Mi se părea cu totul deplasat ca eu, scriitor, să fiu chestionat asupra unor probleme politice. Însă constatam surprins că aproape doar politica interesează. Nu mai ştiu ce am răspuns. Nu aflasem mare lucru despre evenimentele de la Târgu Mureş. Noroc că le-am definit drept o diversiune.

Întors la hotel, am aflat că un ziarist de la postul naţional de radio şi un altul de la televiziune voiau să ne intervieveze, pe Kadar şi pe mine, în legătură cu acelaşi subiect. Cu Gyorgy Kadar mă înţelegeam foarte bine, eram amândoi fumători şi mai puţin orgolioşi decât polonezii. Kadar îmi arătase prima pagină a unuia dintre ziarele din 5 aprilie cu fotografiile noastre, inclusiv ale celor doi polonezi, şi cu harta Europei de Răsărit. Fusesem întrebat şi eu despre un lucru la care nu mă gândisem niciodată: în ce măsură unificarea Germaniei putea afecta România?…

Cu o zi înaintea seminarului am mers la Auberge Castilia, sediul Guvernului, respectiv al Parlamentului Maltei, o celebră şi frumoasă clădire barocă având expuse pe culoarele de la parter şiruri de armuri medievale. Fenech Adami ne-a primit în biroul său, unde se întâlniseră Gorbaciov şi George Bush cu câteva luni înainte. S-au făcut poze. Apoi am mers la reşedinţa preşedintelui republicii – aceea privată –, un mic palat aşezat în interiorul unui parc, într-o zonă discretă şi liniştită. Încăperea în care am fost primiţi şi poftiţi să luăm loc avea pe pereţi câteva tablouri din perioada Renaşterii. Ne însoţeau Lou Bondi şi un profesor universitar, autorul unei monografii a Maltei.

Vincenzo Tabone, preşedintele Maltei, era trecut de 70 de ani, amabil, chiar cordial. Ne-a pus fiecăruia câte o întrebare. Cu mine a vorbit, la sfârşit, în italiană, întrebându-mă ce semnifica gaura aceea („quel buco”) din drapelele purtate în zilele din decembrie ’89 pe străzile Bucureştiului. I-am explicat, adăugând că gestul înaintaşului său, Dom Mintoff, de a-l primi cu toate onorurile pe Ceauşescu în Malta, fusese rău văzut în România. Preşedintele Tabone s-a luminat la faţă, adăugând că el se afla în opoziţie pe vremea aceea. La sfârşit ne-am ridicat pentru a merge să iscălim într-un registru pentru medalia comemorativă – 25 de ani de când, în 1964, Malta îşi dobândise independenţa – pe care o primiserăm. Preşedintele Tabone m-a luat părinteşte de braţ – eram cel mai tânăr dintre oaspeţi –, rămăsesem la urmă, spunându-mi: „Dragul meu, dacă ai şti câte explicaţii am căutat noi toţi pentru gaura aceea din drapel… Am înţeles acum. În zilele acelea, toată lumea se uita la programele televiziunii italiene, care transmitea reportaje din România”.

Seminarul a început pe 7 aprilie, la 10.30, în sala de conferinţe a Hotelului Dragonara în care locuiam. Afişul său îl reproduseseră vreme de câteva zile cele trei cotidiene malteze, care publicaseră interviuri cu noi. Când am intrat în sală, am fost plăcut surprins să văd steagul României, înalt de doi metri, arborat în spatele mesei la care urma să luăm loc, acoperită cu pânză verde, între steagul Poloniei şi al Ungariei, după care venea drapelul Maltei. În sală erau 70-80 de persoane, între care i-am recunoscut pe ministrul Joseph Cassar şi pe Giovanni Bonello, un avocat foarte cultivat, o personalitate remarcabilă. Am luat toţi loc la masa aceea de pe o estradă înaltă, eu fiind aşezat ultimul din stânga. Alături stătea o tânără de 30 de ani care trebuia să îmi traducă în italiană eventualele întrebări formulate în engleză. În mijlocul nostru se afla Lou Bondi, în rolul „moderatorului”, termen necunoscut de mine pe atunci. Microfonul de la care aveam să vorbim se găsea deasupra unei mici tribune, la marginea din dreapta a mesei, în dreptul steagurilor.

Lou Bondi a spus câteva cuvinte despre iniţiativa întreprinsă de AZAD, a trecut în revistă datele biografice ale lui Janusz Ziokowski şi i-a dat cuvântul. Acesta a început să citească, cu o dicţie impecabilă, un text în engleză, care, deşi nu cunoşteam limba, intuisem că mai fusese citit şi cu alt prilej. După 20 de minute, sala a aplaudat, Ziokowski s-a întors la locul său, i s-a întins celălalt microfon şi au început întrebările, la care răspundea cu aceeaşi frazare impecabilă. Mă gândeam la cele opt pagini ale mele, intitulate Nevoia de libertate spirituală, în care pomeneam de rădăcinile protestante ale comunismului, născut în Occidentul Europei, insistând apoi asupra rezistenţei spirituale a Bisericii şi a culturii în România… Auditoriul însă era însetat de politic, aşa cum văzusem în decurs de trei zile, interesat mai mult de fapte decât de „analize”…

Ajuns la tribună, am arătat textul pe care îl pregătisem, mărturisind că nu-l voi citi din dorinţa de autenticitate. „Domniile voastre – am început – aparţineţi Occidentului, care a prăsit teoreticeşte comunismul; noi l-am trăit”. Am continuat în sensul acesta, cu exemple concrete, chiar cu unele trimiteri anecdotice sau de culoare, arătând apoi că libertatea este mai întâi spirituală înainte de a fi politică.. Am terminat după 20 de minute. După aplauzele de rigoare, m-am întors pe scaunul meu. A venit o întrebare la care am răspuns (una destul de comună), după care s-a ridicat un domn trecut de 60 de ani, mic de stat, adus de spate, îmbrăcat elegant, care părea că strigă şi mă acuză îndreptând arătătorul înspre mine. Traducătoarea îmi şoptea: „Şi l-aţi omorât, în mod barbar, pe Ceauşescu…”.

După ce furiosul domn s-a aşezat la loc, am spus foarte calm: „Ştiu că sunt mulţi jurişti în sală. Ei vor înţelege mai bine următorul lucru: Ceauşescu a fost rugat, în repetate rânduri, să abolească pedeapsa cu moartea. Ultima dată, în noiembrie trecut. S-a dovedit inflexibil. Aşa încât a fost condamnat după propriul său Cod penal…”. În timp ce rosteam apăsat ultimele cuvinte, au izbucnit ropote de aplauze.

O altă întrebare privea situaţia Bisericii Greco-Catolice. Am arătat că Vaticanul numise cinci episcopi în România, pentru un număr mic de enoriaşi; mai mulţi ierarhi decât credincioşi. Cu acest citat, più gerarchi che fedeli, se încheia rezumatul cuvântului meu din ziarele de a doua zi.(…)

Tag-uri:
ceausescu, malta, dan ciachir, executie

În lipsa unui acord scris din partea Evenimentul Zilei, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului „Ceaușescu a fost condamnat la moarte după propriul său cod penal!”.

https://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2017/01/ceausescu-465x390.jpghttps://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2017/01/ceausescu-465x390-300x300.jpgrootstireaActualitate/EsentialEVZ Special
Autor: Radu Pădure | joi, 26 ianuarie 2017 | 0 Comentarii | 36 Vizualizari <!-- --> Au existat destule voci în Occident, ca...

Preluat de la EVZ