Autor:
Dodo Romniceanu
|
marţi, 24 ianuarie 2017 | 4 Comentarii
| 1329 Vizualizari

<!–

–>

“Umblă zvonul că la un spital vecin au ajuns să facă de garda stomatologii pe medicină internă”

Medicul psihiatru Cezar Danilevici descrie cu lux de amănunte, pe blogul personal, cum decurge o zi de gardă într-un spital “din Ardeal”. Povestea, pe cât de sinceră, pe atât de zguduitoare, este, de fapt, o radiografie lucidă a sistemului sanitar românesc rudimentar şi fragil în care medicii mor de foame iar pacienţii mor cu zile.

Redăm integral textul publicat pe cezarspace.wordpress.com: “Sunt de (z)gardă într-un oraş din Ardeal… Ştiu, îmi depăşesc compeţenţele profesionale, dar nu am ce să fac. Sunt cu foamea în gât, nu am nici un venit, trebuie să supravieţuiesc. Singura variantă e să fac garda pe toată medicină internă, nu doar pe specialitatea mea. Aşa e în România: chiar dacă eşti specialist pe o anumită specialitate, din lipsa cruntă de doctori, poţi face gardă pe mai multe specialităţi. Nimănui nu-i pasă de competenţă şi de faptul că mi-o depăşesc. Trebuie acoperite gărzile – majoritatea medicilor au plecat deja afară – şi spitalele trebuie să-şi justifice existenţa…

Nu e un secret că sunt stresat la maxim. Ştiu că voi întâlni cazuri pe care poate le voi manageria mai prost decât un medic specialist în specialitatea respectivă, dar trebuie să supravieţuiesc… mi-e foame… Şi apoi, mă bazez pe faptul că în Franţa, orice medic e în primul rând medic generalist, deci capabil să facă faţă la urgenţele obişnuite… De ce ar fi atât de dificil în România? Dar tot eu mă gândesc: acolo eşti de garda pe specialitatea ta, aici sunt de gardă pe un întreg spital şi pe toate specialităţile. Şi dacă tot umblă zvonul că la un spital vecin au ajuns să facă de garda stomatologii pe medicină internă, din lipsa de doctori, mă gândesc că mă voi descurcă şi eu…

Nu apuc să mă dezmeticesc bine şi sunt chemat de urgenţă: stop cardiac pe o secţie. Când întru în salon, senzaţia de trecere a timpului se încetineşte, suficient cât să fac o radiografie a întregii situaţii. Într-un pat, direct pe pat, nişte asistente fac deja manevrele de resuscitare pe un pacient. Ceva nu e în regulă… ce caută în pat? Urlu la asistente să tragă pacientul din pat direct pe jos. Echipa se şochează. O asistenţă îmi spune că se vor murdari cearşafurile dacă punem pacientul pe jos. Mă uit la ea pentru o clipă, iar ea continuă cu „e frig pe jos”. Nu am timp de explicaţii, aşa că iau un capăt de cearşaf şi trag singur pacientul pe jos, ajutat de o altă infirmieră. O scurtă inspecţie îmi arată că pacientul e cu pupilele dilatate. Prin minte îmi trece faptul că e mort de multişor, doar că acum a fost descoperit că nu mai suflă… Încep compresiile pe piept pentru a reporni inima, în timp ce de undeva apare un balon pentru respiraţii.

Pentru cei care nu sunt medici, şi pentru cei care sunt şi au trecut prin celebra şcoală medicală românească, precizez că manevrele de resuscitare se fac întotdeauna pe un plan dur. A face resuscitarea în pat este o prostie, pentru că nu sunt eficiente compresiunile pe inima; nu faci altceva decât de sări în sus şi în jos cu pacientul, ajutat de arcurile patului. În timpul unei partide de sex, acest lucru este dezirabil, asigurând o penetrare cât mai adâncă de fiecare dată când arcurile se detensionează, şi eventual provocând un orgasm considerabil, dar pentru a salva o viaţă e nevoie fie de un plan dur pus în spatele pacientului aflat în pat, fie trebuie făcută resuscitarea direct pe jos. Tărgile pliante pe care le vedeţi în şalvari sunt toate prevăzute cu un plan dur pentru a resuscita şi în timp ce pacientul este dus spre spital.

Am început să transpir deja. Resuscitarea este un efort fizic considerabil. Număr 30 de compresiuni pe piept cu voce tare, după care fac o pauză în care un asistent insuflă de 2 ori aer cu balonul pe nasul şi gură pacientului. Observ cu coadă ochiului că balonul nu e ţinut etanş cu mâna de asistent, astfel că tot aerul iese pe lângă pâlnia aparatului şi mai nimic ajunge în plămâni, dar „merge şi aşa”. Prin gând îmi trece că, pacientul fiind cu midriază (pupilele dilatate) de fapt eu fac resuscitarea unui cadavru, dar pacienţii din jur se uită şi „da bine” să arătăm că ne pasă, aşa că tot exerciţiul continuă până mă epuizez.

S-a scurs deja mult timp şi un asistent mi-a luat locul la compresiunile cardiace. Am făcut deja injecţia cu adrenalină şi am chemat Smurd-ul. Peste întreagă încăpere s-a lăsat liniştea, cu excepţia gâfâitului asistentului care face resuscitarea. Ceva nu e în regulă. Ştiu. Urlu la asistent să numere cu voce tare. Parcă e prima dată când face o resuscitare, nu ştie, pentru numele lui Dumnezeu, că se numără până la 30 cu voce tare că sa ştie cel cu balonul când să umfle plămânii!?! La resuscitare se numără permanent cu voce tare! Sunt pe terapie intensivă şi îmi dau seama că asistenţii nu ştiu nimic. Un alt gând îmi spune că aici totul s-a făcut de mântuială până am venit eu, din alt judeţ, să le stric feng-shui-ul…

Soseşte Smurd-ul care preia resuscitarea. Mă relaxez. Salvaristul face compresiile degajat încă aproape jumătate de ora. Are muşchii antrenaţi. Toată lumea ştie că nu se mai poate face nimic, dar „lejea-i leje”. Apoi medicul de pe ambulanţă mă întreabă dacă să se oprească. Mă uit interogativ la el, pentru că decizia îi aparţine, pentru că totuşi el e medicul de urgenţă. Îl simt nesigur. Convenim amândoi să pronunţăm decesul, pentru a scurta momentul penibil. Toată lumea din salon, inclusiv cadavrul, răsuflă uşuraţi.

Consulturile şi internările curg… E o garda în care nu voi dormi… Mă critic în minte pentru alegerea de a fi vrut să fac gărzi… Mă descurc, dar îmi dau seama că nu am cu cine să lucrez – asistenţii de pe toate secţiile fiindu-mi ostili fără să mă cunoască şi ne-având reflexele necesare – şi nici nu am cu ce să lucrez – sunt înarmat doar cu un stetoscop şi un tensiometru, fără laborator accesibil, fără posibilitatea de a face radiografii, fără a putea să dau o singură pastilă din aparatul de urgenţă (dulapul cu medicamente de urgenţă) pentru pacienţii veniţi din exterior şi care nu necesită internare (am dreptul să dau medicamente doar la cei pe care îi voi interna).

Sunt sunat pentru o pacientă care „se simte rău”. Găsesc o bătrână cu pneumonie care abia mai respiră. O consult, plămânii sunt „încărcaţi”, are nevoie de tratament. Mi se prezintă o foaie de observaţie goală, care nu are decât un şir de diagnostice. Pacienta e de mai multe zile internată dar nimeni nu s-a sinchisit să completeze istoricul ei sau rezultatul consultului de la internare. Am în faţă o necunoscută. Legea spune că foaia se completează în primele 24 de ore dar pacienta e de mai multe zile internată. Probabil un caz cunoscut de medicul de pe secţia respectivă, dar nu şi de mine care sunt medic exterior. În disperare de cauza, mă uit la foaia de evoluţie, unde se scrie de obicei tratamentul. Nu e nimic scris. Urlu la asistente să îmi dea planul de tratament şi descoperim împreună, cu oarecare stupoare, că pacienta nu are tratament. A fost internată, i s-au pus câteva diagnostice, după care a fost paraşutată într-un pat şi… au uitat de ea… Pot înţelege că medicul prea ocupat cu altele a uitat de o pacientă (deşi pare absurd), dar nici asistentele nu i-au spus (fiind o echipa) că există o pacienta fără tratament?! Se pare că nu. Mai am bănuiala sumbră că pacienta nu a dat şpagă şi atunci a fost „trecută cu vederea”, dar îmi păstrez bănuiala pentru mine.

Pneumonia are nevoie de tratament antibiotic. Întreb asistentele ce antibiotice avem pe secţie, pentru a face o selecţie, anume ce antibiotic este mai potrivit pentru pneumonie. Aflu că există un singur antibiotic; altceva nu există. Îl dau pe acela, cu inima strânsă, ştiind că provoacă insuficientă renală şi nu ştiu cum stă pacienta cu rinichii pentru că nu are nimic scris în documente şi nu are analizele făcute. Întreb asistenţă dacă au un medicament pentru a elibera căile respiratorii, un expectorant. Asistenţă îmi zâmbeşte amar: spitalul nu are nimic pentru expectoraţie. Îmi vine în minte tehnică din strmosi cu sarea încălzită care se pune pe piept pentru că „să se rupă din gât” şi să se faciliteze expectoraţia, dar mă abţin. Pun pacienta pe oxigen şi îi cresc un pic confortul… Şi înalt o rugăciune către Divinitate să nu păţească ceva…

Nu reuşesc să mă adun că sunt chemat pe altă secţie. Altă gripă cu febră. Întreb cât de mare e febra şi asistenţă nu ştie. Îi spun să îi pună termometrul pe tonul cu care te adresezi unui cretin. Asistentă, jenată, îmi spune că pe secţia lor nu au termometru, şi va trebui să meargă pe altă secţie, la câteva minute distanţă, pentru a împrumută de acolo un termometru. Am un moment de „asta nu mi se întâmplă mie, nu-i aşa?! asta nu e real!” Nu mai aştept pentru că sunt iar sunat pentru un nou stop cardiac ce se va lasa cu un alt deces. Prescriu ceva pentru febra şi fug către secţia unde mă aşteaptă noi exerciţii fizice, posibil începute deja, din nou, în pat…”

Tag-uri:
medic, dezvaluiri, Cezar Danilevici, medic Cezar Danilevici, doctor Cezar Danilevici, garda Cezar Danilevici, pacient mort

În lipsa unui acord scris din partea Evenimentul Zilei, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Dezvăluirile şocante ale unui medic. Ororile unei nopţi de gardă într-un spital din România anului 2017. “Am bănuiala sumbră că pacienta nu a dat şpagă şi atunci a fost trecută cu vederea”.

https://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2017/01/medic2-465x390.jpghttps://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2017/01/medic2-465x390-300x300.jpgrootstireaActualitate/EsentialSocial
Autor: Dodo Romniceanu | marţi, 24 ianuarie 2017 | 4 Comentarii | 1329 Vizualizari <!-- --> 'Umblă zvonul că la un spital vecin au...

Preluat de la EVZ