Autor:
Alex Ştefănescu
|
vineri, 30 decembrie 2016 | 0 Comentarii
| 37 Vizualizari

<!–

–>

Alex Ştefănescu

Ani la rând am așteptat să se întâlnească Alexandru Piru (criticul și istoricul literar) cu Teodor Parapiru (prozatorul). Voiam să asist la momentul când ar fi făcut cunoștință:

− Piru.

− Parapiru.

Nu s-au întâlnit.

*

Deși îl admir pe Nicolae Manolescu, m-a amuzat porecla răutăcioasă care i s-a dat: „Manon Lescaut”.



*

Tatăl meu publica articole în ziarul local din Suceava, semnându-le „Alexandru Ștefănescu” ca să se deosebească de mine, care semnam, așa cum semnez și azi, „Alex. Ștefănescu”. Ignorând această diferență, multă lume credea că sunt articolele mele (eu având mai multă notorietate). Tatăl meu era exasperat. Iar eu îi puneam sare pe rană, spunându-i cu aerul că îl încurajez:

− Ai să te afirmi și tu. Trunchiul nu sare departe de așchie.

*

Întâmplarea s-a petrecut la Casa Scânteii, la începutul anilor ’80. Un ins cu haine ponosite, sosit din provincie după o noapte de mers cu trenul, străbătea ezitant culoarele lugubrei clădiri, cu un manuscris sub braț.

– Pe cine căutați? l-am întrebat, gata să-l îndrum.

– Pe un tovarăş…

– Cum îl cheamă?

– Păăăi… Sunt nedormit… Nu-mi amintesc exact… Ceafăgroasă… Gâtlung… Sprâncenedese… Aşa ceva.

A trebuit să fac un efort de imaginație ca să-mi dau seama că rătăcitul îl căuta pe redactorul-șef de la „Scânteia tineretului”, Nicolae Dan Fruntelată.

*

În 1971, am făcut cunoştință cu Dinu Flămând, care era de aceeaşi vârstă cu mine şi colabora, ca şi mine, cu articole de critică literară la „Luceafărul”. El mi-a întins mâna şi s-a prezentat:

– Dinu Flămând.

Eu i-am răspuns:

– Alex Ștefănescu, tot flămând.

*

După 1989, m-am grăbit să merg la Paris, fericit că pot vedea în sfârşit Occidentul. Acolo l-am cunoscut, printre alții, pe scriitorul şi omul de afaceri Leonida Mămăligă, care mi-a propus să luăm prânzul împreună, la reşedința sa din Neuilly-sur-Seine.

La masă, spre surprinderea mea, s-a servit și mămăligă. M-am gândit imediat că, în cursul conversației, s-ar putea să apară o confuzie neplăcută între numele gazdei și numele tradiționalului aliment românesc. Ca să o evit, am hotărât în sinea mea să recurg la o diferențiere terminologică şi anume domnului Mămăligă să-i spun „domnule Mămăligă”, iar mămăliga să o numesc „mămăliguță”.

Iată însă că trecând la aplicarea formulei m-am zăpăcit şi interlocutorul meu a putut auzi la un moment dat:

– Da, domnule Mămăliguță, aveți dreptate.

*

Multă vreme am crezut – nu știu de ce – că „boi” este pluralul de la „Boia” (un Boia/ doi boi).

*

Am declarat cândva, într-un moment de exuberanță, că pot găsi pe loc o rimă la orice nume, oricât de neobișnuit. Și, dând dovadă de fanfaronadă, am adăugat că plătesc pe loc 100 de lei oricui are un nume căruia nu-i pot găsi o rimă.

În scurt timp s-a înfățișat la mine istoricul și criticul de film (Ioan) Lazăr. Zâmbea triumfător:

− În cazul meu, Alex, nu ai soluție. Dă-mi suta de lei! I-am răspuns:

− Lazăre, Lazăre,/ Te-aș mânca cu mazăre.

*

Tânăr fiind, de câte ori o întâlneam pe poeta (ulterior cunoscuta editoare) Denisa Comănescu, scandam:

− Denisa, Denisa,/ Ți-am văzut „abscisa.”

Noroc că ea știa ce înseamnă „abscisă”.

*

În studenție, am compus pentru bunul meu prieten și coleg de facultate George Arion (în prezent, scriitor multilateral și președinte al Trustului de Publicații „Flacăra”) o elegie cu titlul „La mormântul lui Arion Pumnul”. Iar când m-am plimbat cu el prin Herăstrău și am ajuns la o statuie a lui Maxim Gorki, i-am spus:

− Aici va fi amplasată cândva și statuia ta. Va scrie pe ea „Minim Arion”.

Dar și el mi-a făcut-o.

La o cabană din munți, iarna, m-am trezit înaintea lui (și a fetelor care erau cu noi) și am scris pe un versant, săpând literele în zăpadă, „ARION PROSTUL”. Eram mândru de opera mea, la care lucrasem mai mult de două ore. Datorită literelor uriașe, inscripția se vedea de pe serpentinele pe care urcau mașinile. Când s-a trezit, George Arion, încă somnoros, frecându- se la ochi, a distrus într-o secundă, printr-o singură replică, toată munca mea:

− Îți mulțumesc că ne-ai semnat pe amândoi.

*

Mă apropiam de șaizeci de ani și lucram la revista „România literară” când am cunoscut-o pe Iulia Vârsta, o specialistă în „public relations”. Era superbă. Ori de câte ori venea în vizită la redacție, mă pierdeam cu firea. Colegii mei mă ironizau aducândumi aminte că nu mai sunt un adolescent. Iar eu le răspuneam:

− Iubirea vine cu Vârsta.

Tag-uri:
comedie, Teodor Parapiru, Alexandru Piru, Nicolae Manolescu, Alex. Ștefănescu, Nicolae Dan Fruntelată

În lipsa unui acord scris din partea Evenimentul Zilei, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Comedia numelor | Istoriile lui Alex. Ştefănescu.

https://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2016/12/14-15_STEFANESCU_13_MI-465x390.jpghttps://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2016/12/14-15_STEFANESCU_13_MI-465x390-300x300.jpgrootstireaActualitate/EsentialInvitaţii evz
Autor: Alex Ştefănescu | vineri, 30 decembrie 2016 | 0 Comentarii | 37 Vizualizari <!-- --> Alex Ştefănescu Ani la rând am așteptat să...

Preluat de la EVZ