Autor:
Alex Ştefănescu
| vineri, 21 octombrie 2016 | 0 Comentarii
| 9 Vizualizari

Alex Ştefănescu

În BULGARIA, după ce am urcat gâfâind pe muntele Vitoşa de lângă Sofia, şoferul (care îşi lăsase maşina undeva, jos) şi fata frumoasă desemnaţi de gazde să mă însoţească mi-au arătat o peşteră mai puţin obişnuită, care avea o deschizătură cu diametrul de 40-50 de centimetri în tavanul de piatră. „Se spune – mi-a explicat fata – că vizitatorul care reușește să treacă prin acea gaură și să ajungă în încăperea de deasupra se spală de toate păcatele”.

M-am suit imediat pe o scară aflată la îndemână şi am intrat cu partea de sus a corpului în orificiul din tavan. Trecusem de el pe jumătate şi cercetam cu privirea încăperea de sus când mi-am dat seama că nu pot urca mai mult. Și că nu mai pot nici să cobor. Însoțitorii mei au încercat să mă ajute, dar, din cauza unei proaste comunicări, șoferul mă trăgea de picioare în jos, iar fata – de mâini în sus. Până la urmă, cu chiu cu vai, șoferul a învins (ajutat și de atracția gravitațională).

În UNGARIA, la sfârşitul sejurului, înainte de a mă urca în trenul de întoarcere acasă, i-am spus translatoarei (o unguroaică superbă) că îi dau Ardealul dacă mă lasă să o sărut. Ea a fost imediat de acord, a sărit de gâtul meu cu entuziasm şi ne-am sărutat patetic, ca în filme. Scriitorul care mai era cu mine, ardelean, s-a supărat rău de tot. Ca sămi repar greşeala, după ce m-am urcat în tren, am deschis geamul şi i-am spus translatoarei: „M-am răzgândit, nu-ţi mai dau Ardealul.” Ea a râs – „aşa sunteţi voi, bărbaţii, nu vă ţineţi niciodată de cuvânt” –, dar prietenul meu supărat a rămas. Şi nu mai vorbeşte cu mine nici până în ziua de azi.

În DANEMARCA, la un restaurant, eu şi ceilalţi scriitori români cu care eram, am remarcat lipia gustoasă servită în loc de pâine. A doua zi, la alt restaurant, pe masa noastră se afla, în dreptul fiecăruia, câte un suport din plută. Am crezut că acele suporturi sunt lipii, le-am uns conştiincios cu unt şi ketchup şi… am muşcat din ele. N-a lipsit mult să ne plângem chelnerilor că lipiile sunt tari. Bine că n-am făcut-o! Am fi adus şi noi prejudicii imaginii României.

În URSS (în 1988) am stat la coadă la unt, la un magazin din Moscova, ŢUM, cu speranţa nebunească de a cumpăra un pachet şi de a mă întoarce ca un erou în România (unde nu se găsea nimic). N-a fost posibil. Întâi am luptat din greu, corp la corp, timp de mai bine de o oră, ca să mă apropii până la un metru de vânzătoare. Apoi, rusoaicele masive între care eram înghesuit m-au eliminat cu mişcări energice din şolduri în afara îmbulzelii şi n-am mai fost în stare să-mi recâştig locul.

În CHINA, într-o casă ţărănească de pe malul fluviului Ianţî, în care am intrat ca musafiri nepoftiţi, dintr-o curiozitate insaţiabilă, eu şi alţi patru scriitori români (Eugen Uricaru, Ion Mircea, Cornel Ungureanu și Vasile Dan), am fost primiţi cu bunăvoinţă şi trataţi cu turte de orez. M-am uitat prin încăpere (era la etaj, la parter locuiau vitele) și am descoperit o vatră deschisă, deasupra căreia atârna, de un lanț, un fel de ceaun. M-am dus să văd îndeaproape vatra și translatorul (un tânăr foarte cultivat, Gao Xing) a scos un strigăt de groază, care m-a făcut să încremenesc.

– Dacă aţi fi păşit peste vatră – mi-a explicat el după ce m-a recuperat de acolo – aţi fi săvârşit un sacrilegiu, supărându- l pe duhul casei. Conform unei tradiţii străvechi, ar fi trebuit să rămâneţi în această familie timp de trei ani, ca slugă, ca să vă spălaţi păcatul. Nici armata populară chineză nu v-ar fi scos din mâinile celor de aici.

Drept urmare, toţi au glumit pe seama mea, imaginându-şi ce aş fi făcut în cei trei ani. Unii mă vedeau înhămat la plugul de lemn, alţii – decorticând tone de orez, bob cu bob. Eu aveam altă variantă – mă gândeam că mi-aş fi ispăşit pedeapsa la bucătărie, printre femei. Una dintre chinezoaice, de altfel, mă privise de la început cu simpatie, sau, cel puţin, asta îmi închipuiam eu…

În IRLANDA, la Dublin, într-o seară ploioasă, am ajutat două fete care descărcau dintr-o dubiță pachete cu ziare religioase și le depozitau în magazia unei biserici. Fetele, îmbrăcate în fulgarine galbene cu glugă, erau amândouă zvelte, aveau ochii albaștri și conturul fețelor oval, ca al domnișoarei Pogany. M-am asociat lor în tăcere, cu speranţa secretă că gestul meu o să le atragă atenţia, că muncind împreună ne vom apropia, că în magazie, cine ştie, poate că… Dar n-a fost deloc aşa. La despărţire, când eu mă uitam languros la ele, una din fete mi-a dat o bancnotă de 10 lire sterline şi … duse au fost. M-am simţit jignit şi neînţeles. Treptat, însă, mi-am revenit şi din cele 10 lire i-am cumpărat soţiei mele un straniu ruj verde care, dat pe buze, devenea roşu.

În STATELE UNITE, chiar la sosire, după ce am coborât din avion pe aeroportul Kennedy din New York, a trebuit să completez un formular în care era şi rubrica: „Unde veţi locui în SUA?” Într- un moment de exuberanţă am scris acolo „În inima americancelor”. Drept urmare, poliţistul care mi-a controlat actele mi-a spus ferm că trebuie să fac cale întoarsă în România, fiindcă ei nu pot primi în New York un homeless. A fost nevoie de multe parlamentări ca să fiu iertat pentru gluma mea neinspirată.

Tag-uri:
amintiri, bulgaria, sofia, UNGARIA, DANEMARCA, URSS, Moscova, CHINA,

În lipsa unui acord scris din partea Evenimentul Zilei, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Amintiri neculturale din străinătate | Istoriile lui Alex. Ştefănescu.

https://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2016/10/14-15_STEFANESCU_13_MI-465x390-2.jpghttps://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2016/10/14-15_STEFANESCU_13_MI-465x390-2-300x300.jpgrootstireaActualitate/EsentialInvitaţii evz
Autor: Alex Ştefănescu | vineri, 21 octombrie 2016 | 0 Comentarii | 9 Vizualizari Alex Ştefănescu În BULGARIA, după ce am urcat...

Preluat de la EVZ