Autor:
Adrian Pătruşcă
| sâmbătă, 23 iulie 2016 | 0 Comentarii
| 2 Vizualizari

Prea adesea mi s-a întâmplat să plec de la Litughie cu gustul amar al câte unei predici serbede. Prea adesea, astăzi, în bisericile noastre, cuvântul Evangheliei, la fel de viu și proaspăt ca acum 2000 de ani, este golit de duh și împachetat în straturi de vorbe leșioase, de formalism și plictis moralizator.

Există, vai, la mulți dintre slujitorii altarelor noastre, o combinație de comoditate și frică de a nu ieși din șleaurile bătute, care îi face să repete în fiecare duminică aceleași idei, îmbrăcate în aceleași forme tocite și prăfuite de expresie, care nu doar că nu ajung la inima ascultătorului, dar îl și „anesteziază”, îi tocesc „simțurile” duhovnicești, îi ucid curiozitatea pentru Scriptură și comorile ei.

De aceea, mare mi-a fost bucuria când am citit (pe nerăsuflate) cartea Părintelui Profesor Radu Dorin Micu, 55 de predici (Ed. Cromatica, 2016, cu un cuvânt înainte de Dan Ciachir). Aceasta strânge între coperți „un set complet” de omilii la toate duminicile de peste an, redactate, după cum mărturisește autorul, pornind de la însemnările ce i-au servit la pregătirea predicilor săptămânale.

De aceea, cele 55 de texte, deși remarcabile prin precizia și concizia limbajului folosit, păstrează o doză de oralitate, care le dă prospețime și directețe. În interiorul lor, întâlnești formule memorabile, ziceri sclipitoare, care, la parcurgere, sună asemenea unor clopoței de vânt prinși în armătura scriiturii.

Iată câteva exemple de sentințe sclipitoare, având forța și concizia unor aforisme, culese aproape la întâmplare: „Prin Jertfa de pe Golgota Crucea este înfiptă în inima însăși a Istoriei”; „A cunoaște pe cineva înseamnă a-l iubi”; „Rugăciunea poate fi puterea celor slabi, bucuria celor nefericiți, speranța celor deznădăjduiți”; „Prin rugăciune, orice zi poate deveni o zi a Rusaliilor”; „Adepții unui Om răstignit nu pot spera să huzurească. Ei se pot aștepta să pătimească pentru credința și mărturia lor”; „Omul păcătos nu este niciodată liber, el este robul păcatului său”; „Dumnezeu se identifică mai ales cu ‘învinșii istoriei’.” Etc. etc.

Aerul proaspăt al predicilor părintelui Micu vine și din faptul că acesta nu se sfiește să abordeze problemele omului contemporan. Dacă structura sufletului omenesc nu s-a schimbat de la Facerea Lumii, ispitele și încercările la care acesta este supus în secolul XXI îmbracă alte forme, se ascund sub alte subtilități decât acum 2000 de ani. Diavolul a evoluat odată cu vremurile, și-a rafinat și adaptat vicleniile. Este la fel de modern ca noi.

Iată una dintre marile boli ale zilelor noastre, singurătatea, doar aparent paradoxală în așa-zisa era a comunicațiilor. „Există azi nenumărate feluri de singurătate: singurătatea copiilor ai căror părinți sunt plecați sau petrec prea puțin timp cu ei, singurătatea adolescenților care se simt neînțeleși, singurătatea soților care și-au pierdut dragostea, singurătatea bătrânilor care se simt epuizați, depășiți, nedoriți, inutili (…) Dar singurătatea care îmbolnăvește este, cel mai adesea, rezultatul golului spiritual, al vidului lăuntric, al lipsei de sens care se instalează în absența lui Dumnezeu.”

Și „grijile vieții” par altele astăzi, decât cu 2000 de ani în urmă. Iar părintele Micu face o observație importantă în legătură cu pericopa respectivă: „Textul, adesea tradus imperfect, nu vorbește despre grijă (față de ziua de mâine – nota mea) ci despre îngrijorare. Una este a avea grijă și alta a fi îngrijorat. Îngrijorarea pentru cele de aici e asemenea unui balansoar: deși te ține ocupat nu te duce, de fapt, către nicăieri. Și, dacă e firesc să avem grijă de „trupul” nostru, pentru suflet trebuie cu adevărat să fim îngrijorați.

Din nefericire. adesea se întâmplă exact pe dos: suntem îngrijorați de cele materiale – unde vom locui, ce vom mânca sau cum ne vom îmbrăca – și total nepăsători față de lucrurile ultime, care poartă „pecetea” veșniciei.  Pare că trăim astăzi într-o lume care a uitat primatul spiritualului, care forfotește, se agită, se irosește pentru a avea: din ce în ce mai mult. Acestei lumi confuze și destrămate, ‘atrase de mișcarea orizontală’ (Evgheni Vodolazkin), Mântuitorul îi amintește că demnitatea omului, creat după chipul și asemănarea „Celui Ce este”, stă în a fi, că ‘Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui’ sunt singurul răspuns la ‘căutarea intermitentă’ (Eugen Ionesco), la aspirația profundă a făpturii omenești.”

Cea mai mare viclenie a diavolului este să te facă să crezi că nu există, spun Sfinții Părinți. „Desigur, astăzi probabil mulți creștini, mai ales dintre cei educați, zâmbesc condescendent sau ironic, atunci când aud vorbindu-se de ‘diavol și uneltirile lui’. Însă Cuvântul lui Dumnezeu, pentru cei care-l iau în serios, devoalează realitatea (șocantă uneori) a existenței și lucrării celui rău. Și chiar dacă în societatea noastră cazurile reale de posesie sunt foarte rare, prezența și acțiunea Satanei sunt cât se poate de evidente. Această ‘omniprezență’ demonică aproape că nu mai necesită argumente biblice sau teologice. Zi de zi, ziarele și jurnalele televiziunilor ne înfățișează evenimente cumplite, înfiorătoare care nu reprezintă altceva decât roadele otrăvite ale acțiunii îngerului căzut. Chiar și jargonul psihiatric amintește de demoni: ai urii, ai răzbunării, ai resentimentelor, ai lăcomiei, ai erotismului, ai promiscuității, demoni ai cupidității, ai vinovăției, ai fricii, ai invidiei… Și numele lor este legiune (cf. Luca 8, 30).”

Însă măiestria oratorică a omului de amvon se vădește în desele momente când pare că se adresează mai degrabă credinciosului în carne și oase din biserică, decât cititorului virtual. Sunt veritabile provocări, prin care părintele Micu izbutește deopotrivă să țină trează atenția auditoriului și să pună la lucru mintea acestuia. Adevărate exerciții de gimnastică spirituală. Iată o mostră:

„În final mai rămâne o întrebare (pe care, probabil, mulți cititori ai Evangheliei omit să și-o pună): ce semnifică faptul că Toma mai este numit și Geamănul (în limba greacă didymos). Al cui frate geamăn o fi el? Evanghelia după Ioan nu ne oferă nici o explicație, așa că nu putem decât să încercăm a afla noi înșine: Nu cumva o fi Toma Necredinciosul chiar ‘geamănul’ nostru?”

Și încă un exemplu de artă oratorică, în care autorul pare că își fixează privirea în ochii noștri:

„La fel ca în urmă cu două mii de ani, Iisus se apropie și astăzi de marea intrare a Cetății. El e pregătit pentru orice: să fie primit sau respins, să fie aclamat sau ignorat. Poarta cetății este inima noastră.

Noi suntem Ierusalimul.

Cartea părintelui profesor Radu Dorin Micu este încântătoare și reconfortantă. Ea le reamintește „colegilor de amvon” că „Împărăția Cerurilor se ia cu asalt” (admirabilă tălmăcirea aceasta a „Bibliei Anania”), nu cu prudențe conformiste.

Iar nouă, mirenilor de astăzi, striviți, sufocați, agresați de lumea contemporană, buimăciți de torentul de marketing care se revarsă peste noi, dezamăgiți și blazați de butaforia care ne înconjoară și care ne este prezentată sub numele de „Viață”, „Predicile” părintelui Micu ne dezvăluie că în Evanghelie se găsesc rezerve inepuizabile de speranță. Este nevoie doar de călăuze destoinice și devotate pentru a ne conduce până la ele.

Tag-uri:
Dan Ciachir, Golgota Crucea, Facerea Lumii, Evgheni Vodolazkin, Eugen Ionesco, Sfinții Părinți, Toma Necredinciosul, Bibliei Anania, radu dorin micu, preot, 55 predici

https://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2016/07/55_1-465x390.jpghttps://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2016/07/55_1-465x390-300x300.jpgrootstireaActualitate/EsentialCultură
Autor: Adrian Pătruşcă | sâmbătă, 23 iulie 2016 | 0 Comentarii | 2 Vizualizari Prea adesea mi s-a întâmplat să...

Preluat de la EVZ