Autor:
Alex Ştefănescu
| vineri, 22 iulie 2016 | 0 Comentarii
| 22 Vizualizari

Alex Ştefănescu

Nicu Ceaușescu m-a primit plictisit, dar amabil, în biroul lui de prim-secretar al CC al UTC. Mi-a indicat un fotoliu în care să iau loc. Cu coatele pe birou, cu bărbia sprijinită pe palmele împreunate, m-a făcut să înțeleg că este dispus să mă asculte cu atenție.

Era în 1982. El avea 31 de ani. Eu – 35. L-am privit pătrunzător, preț de câteva secunde, încercând să smulg secretul existenței lui. Părea un personaj luminos și imatur. Își juca dezinvolt, cu un abia sesizabil umor, rolul de înalt demnitar comunist. Parcă ar fi vrut să corecteze gravitatea sumbră a părinților săi.

I-am explicat precipitat, aproape înecându- mă de dorința de a-i spune repede totul, cât de mult îmi doresc să lucrez în redacția revistei „România literară”. Și cât de mult sufăr din cauză că nu mi se dă voie să mă transfer acolo. Simțeam că necazul meu i se pare mărunt și că în curând își va pierde răbdarea să mă asculte până la capăt. În același timp mi-am dat seama însă că, dintr-un fel de bravadă, ar fi vrut să-mi arate cum rezolvă el atunci, pe loc, o problemă care pe mine mă depășea și mă făcea aproape să plâng.


FOTO: Nicu Ceaușescu a murit în septembrie 1996, la 45 de ani



Mă privea ca pe o furnică împotmolită în noroi pe care el o va ridica pe un deget și o va depune pe un loc uscat.

− Cei din redacție vă acceptă?, m-a întrebat cu aerul că, gata, a înțeles situația și că a venit vremea să acționeze.

− Da. Toți.

− Și cine se opune?

− Dumitru Radu Popescu, președintele Uniunii Scriitorilor.

(M-am abținut să-i explic ce anume îmi spusese, confidențial, Platon Pardău, prieten bun cu Dumitru Radu Popescu: că acesta n-are nimic împotrivă să mă angajez la „România literară”, dar se opun ferm cei de la Securitate. Aveam un dosar prost după ce în anii facultății fusesem anchetat, de ei sau de colegii lor, pentru „afirmații dușmănoase la adresa regimului comunist”.)

Nicu Ceaușescu a chemat-o pe șefa de cabinet și i-a spus scurt:

− Fă-mi legătura cu Dumitru Radu Popescu!

În mai puțin de un minut a avut legătura și a început să discute cu aplomb cu președintele Uniunii Scriitorilor. În timp ce vorbea, se lăsase pe spate în scaunul lui confortabil și mă privea semnificativ, ca și cum m-ar fi asigurat: „Se rezolvă imediat”.

Exact cum presimțisem, după câteva schimburi de replici, Nicu Ceaușescu și-a pierdut optimismul.

Întâi s-a mirat:

− Da?!…

Apoi s-a declarat învins, bâiguind ceva de genul:

− A, deci asta era?! Da, nu se poate, e clar…

După ce a închis telefonul, m-a privit cu o compătimire sinceră. Putea sămi reproșeze că nu i-am dat de la început toate informațiile necesare, dar n-a făcut-o. Mi-a explicat, ușor descurajat, frustrat de plăcerea de a-mi fi rezolvat spectaculos o problemă pentru mine dramatică:

− Ați înțeles? Nu vor băieții.

Și mi-a arătat pe propriul lui umăr niște epoleți imaginari.

Am tăcut, înțelegând că pierdusem ultima speranță

El a adăugat:

− O singură persoană ar putea schimba situația: mama mea. Aș putea să vă aranjez o audiență la ea. Dar mi-e teamă că se va termina rău, nu m-aș mira să vă excludă cu totul din presă. Mai bine lăsați lucrurile așa cum sunt!

(Lucram pe atunci la SLAST – „Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului”, aflat în subordinea CC al UTC.).

L-am văzut pe Nicu Ceaușescu prins, ca un om oarecare, între roțile dințate, de oțel, ale sistemului și m-am simțit înduioșat. Dar el avea o superficialitate voioasă care îl ajuta să depășească asemenea momente.

Mi-am adus aminte, chiar în timp ce mă conducea, afabil, spre ieșire, ce făcuse de curând la un Congres al UTC. Vorbea în fața sălii pline de la o tribună, stând cu spatele la cei doi dictatori comuniști, Nicolae și Elena Ceaușescu, așezați la prezidiu în centru, ca invitați speciali. Eu mă aflam în sală. La un moment dat, Nicu Ceaușescu a spus enigmatic:

− Nu am acum condițiile necesare ca să vă dezvălui chiar tot adevărul…

Și, spunând aceste cuvinte, a arătat cu degetul mare spre părinții săi, fără ca ei să-i poată vedea gestul.

În sală a fost gata-gata să se declanșeze o explozie de râs, dar participanții la congres, spre deosebire de Nicu Ceaușescu, stăteau cu fața la Nicolae și Elena Ceaușescu și n-au îndrăznit să râdă. S-au stăpânit, cu eforturi mari. Acest moment de complicitate al tânărului de la tribună cu noi, cei din sală, a însemnat mult pentru mine.

La despărțire, Nicu Ceaușescu mi-a întins mâna, iar eu i-am strâns-o cu o recunoștință sinceră, ceea ce pe el, bineînțeles, l-a mirat. M-am simțit dator să-i explic:

− Este adevărat, n-ați putut să mă ajutați, dar vă mulțumesc că ați încercat.

Tag-uri:
Nicu Ceaușescu, CC, UTC, Dumitru Radu Popescu, Platon Pardău, Elena Ceaușescu

https://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2016/07/14-15_STEFANESCU_13_MI-465x390.jpghttps://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2016/07/14-15_STEFANESCU_13_MI-465x390-300x300.jpgrootstireaActualitate/EsentialInvitaţii evz
Autor: Alex Ştefănescu | vineri, 22 iulie 2016 | 0 Comentarii | 22 Vizualizari Alex Ştefănescu Nicu Ceaușescu m-a primit plictisit, dar...

Preluat de la EVZ