Autor:
Ion Cristoiu
| joi, 21 iulie 2016 | 0 Comentarii
| 51 Vizualizari

Ion Cristoiu

Cu două decenii în urmă, pe 17 noiembrie 1996, avea loc în România postdecembristă ceea ce eu am numit imediat după aceea, Victoria Revoluţiei din noiembrie 1996.

 În condiţiile unei participări record (75,9%), la cel de-al doilea tur de scrutin al prezidenţialelor, Emil Constantinescu îl învingea pe Ion Iliescu cu scorul de 54,41% faţă de 45,50%. După şase ani de luptă a Opoziţiei, a Presei independente, a Străzii pentru Schimbarea pe cale democratică, Regimul Ion Iliescu, care părea etern, s-a prăbuşit, lăsînd locul Regimului Emil Constantinescu.

Opoziţia întruchipată de CDR + PD avea acum întreaga putere:

Preşedinţia, Parlamentul, Guvernul. Unii îşi mai amintesc, poate, că pentru prima şi ultima dată în postdecembrism, rezultatele unor alegeri au stîrnit în Bucureşti şi în ţară o veritabilă sărbătoare.

S-a ieşit în Piaţa Universităţii, s-a deschis Balconul – fapte sincere ale electoratului anti-FSN, exprimînd bucuria de a fi văzut, în fine, Schimbarea. A fost sărbătoare şi în redacţia Evenimentului zilei.

Din iunie 1992, de patru ani, adică, Evenimentul zilei se situase în avangarda bătăliei angajate de Presa independentă împotriva atotputernicului Regim Ion Iliescu.

În chip inevitabil, în această luptă, am avut drept aliaţi pe Emil Constantinescu şi formaţiunile de Opoziţie – CDR şi PD.

Ca autor al editorialului publicat zi de zi, timp de patru ani şi ceva, pe pagina întîi a ziarului, fusesem un critic necruţător al Regimului Ion Iliescu şi un susţinător al lui Emil Constantinescu, Petre Roman şi al CDR şi PD.

Sărbătoarea de la Evenimentul a durat doar un număr, cel din 18 noiembrie 1996, dedicat rezultatelor.

Începînd cu 19 noiembrie 1996, la iniţiativa mea, Evenimentul zilei a pus capăt sărbătorii şi a trecut la îndeplinirea principalei misiuni a unei instituţii de presă:

Supravegherea Puterii. Chiar din primele zile, noua Putere dădea semne că e pe cale să preia multe din năravurile fostei.

În plus, zile-n şir, la nivelul Puterii, s-a sărbătorit Victoria de la 17 noiembrie 1996, deşi marile probleme ale ţării cereau trecerea la muncă din chiar ziua de luni, 18 noiembrie 1996.

În timp ce sărbătoreau, învingătorii își disputau deja privilegiile Puterii, amintind izbitor de învinși.

Sesizînd pericolul pe care-l dă beţia Puterii fostei Opoziţii, în numărul din 20 şi 21 noiembrie 1996 am publicat editoriale în care trăgeam de mînecă Noul Regim.

A fost o uluire generală, marcată de revoltă în rîndurile cetăţenilor.

Ce l-a apucat pe Ion Cristoiu?

S-a dat cu Ion Iliescu?

De ce nu sărbătoreşte ca şi noi? Întrebărilor, nedumeririlor şi revoltelor le-am răspuns prin editorialul „Să le reamintim puternicilor zilei că sunt, totuşi, muritori!” publicat vineri, 23 noiembrie 1996.

Recitindu-l acum, după 20 de ani, mi-am dat seama că acest text e profesiunea mea de credinţă ca gazetar postdecembrist.

Multe dintre „sucirile” mele postdecembriste îşi găsesc explicaţia în acest comentariu.

Sub acest semn, îl reproduc aici: „Editorialele publicate de mine miercuri, 20 şi joi, 21 noiembrie 1996 au stîrnit un adevărat taifun în rîndurile cititorilor. Reacţiile sînt contradictorii. Unii mă felicită. Alţii mă înjură. Un exemplu de nivelul la care au ajuns înjurăturile îl reprezintă telefonul dat de Valer Butoiaş (Reşiţa): «Dl. Cristoiu face jocul Securităţii şi al kaghebistului Iliescu! Să nu uite că dacă va mai continua să publice asemenea aberaţii politice, reşiţenii vor veni la Bucureşti şi vor distruge toată redacţia şi tipografia lui». Proporţia dintre cei ce mă laudă şi cei ce mă înjură e netă în favoarea celor din urmă. În alte cazuri, o asemenea revărsare de antipatie m-ar fi pus pe gînduri. Aşa cum am declarat în numeroase momente, mă număr printre jurnaliştii care ţin enorm la simpatia cititorilor. Precizez, nu la faptul dacă ziarul e cumpărat sau nu, deşi în economia de piaţă tirajul joacă un rol decisiv, ci la faptul dacă am reuşit să dau expresie, prin rîndurile mele, stărilor de spirit împărtăşite de cititori faţă de un fapt al prezentului. De aceea, în clipa cînd fie şi un singur cititor sună la redacţie sau îmi scrie ca să mă înjure pentru un editorial, stau şi mă întreb unde am greşit.

De astă dată, deşi nu-i vorba de un singur cititor, ci de mai mult, nu mă încearcă nici o nelinişte.

Mă aşteptam la o asemenea reacţie. Suntem la puţin timp după victoria opoziţiei în alegerile parlamentare şi prezidenţiale. Urîţi de mulţi români, foştii guvernanţi au lăsat locul altora. Aceştia din urmă s-au bucurat, în ultimul an mai ales, de simpatia unei mari părţi a populaţiei. Unii dintre ei – Emil Constantinescu, Petre Roman – au devenit chiar idoli ai mulţimii. Starea asta de spirit continuă să se manifeste faţă de Emil Constantinescu şi Petre Roman şi acum, la ceva timp de la anunţarea rezultatelor. Intră în joc numeroşi factori psihologici: posibilitatea de a face sîc! vecinului de bloc sau colegului de birou care a ţinut cu Ion Iliescu; beţia de a vedea pe idolul ţinut pînă acum în opoziţie, şicanat de stîlpii zilei, victorios asupra celor ce l-au persecutat.

Intră în joc, nu în ultimul rînd, disponibilitatea românilor de a vedea politica, jurnalistica şi cultura ca nişte ringuri de box.

Unuia dintre cei doi idoli ai momentului – Petre Roman – am îndrăznit să-i fac unele observaţii critice despre comportamentul domniei sale după 17 noiembrie 1996. Am procedat aşa nu din răutate, Doamne fereşte! Dacă aş fi împărtăşit un asemenea sentiment faţă de liderul PD, l-aş fi atacat în perioada cînd se afla în Opoziţie. Ori eu, din cîte se ştie, l-am susţinut pe Petre Roman în momentele grele, de divorţ de Ion Iliescu şi, mai ales, de şicanare din partea fostei majorităţi parlamentare. În chip asemănător, l-am susţinut pe Emil Constantinescu. Şi nu oricînd, ci într-o perioadă în care pînă şi amicii lui politici se îndoiau de şansele sale în competiţia cu Ion Iliescu. Imediat după primul tur, am făcut ceea ce nici un jurnalist independent din România n-a îndrăznit să facă. Mi-am afirmat tranşant, deschis, opţiunea pentru Emil Constantinescu în bătălia cu Ion Iliescu. Apoi am îndreptat împotriva lui Ion Iliescu întreaga artilerie publicistică, atît a ziarului, cît şi a mea, personal.

Emil Constantinescu şi Petre Roman au învins. Unul e preşedintele României. Celălalt va fi preşedintele Senatului, adică al doilea om în stat. Domniile lor pot fi martori că eu, Ion Cristoiu, n-am obţinut nici un beneficiu material sau politic din bătălia pe care am dus-o pentru victoria lor. Nici n-am cerut aşa ceva. Şi nici n-o voi cere. N-am făcut tot ceea ce am făcut pentru a primi vreo răsplată. N-am făcut-o nici măcar din iubire faţă de domniile lor. Am crezut de cuviinţă, judecînd cu capul meu prost, că interesele cititorilor mei, care aparţin celor mulţi şi necăjiţi, mă obligă la asta. Cum mă obligă la asta şi ceea ce eu consider a fi interesele ţării. Interese adunate într-o singură sintagmă: Schimbarea cu orice preţ.

Emil Constantinescu şi Petre Roman se află pe culmile gloriei. E în interesul cititorilor mei, inclusiv al celor ce-l idolatrizează, să le atrag atenţia în clipa în care, după umila mea părere, greşesc. E, de altfel, dacă ne gîndim bine, şi una din modalităţile de-a continua să-i ajut ca şi pînă acum. Nu de alta, dar domniile lor se află într-un moment mult mai greu decît cel cînd şedeau în opoziţie: momentul euforiei pe care ţi-l dă victoria, euforie ce se poate transforma, după o anume şedere la putere, în orbire la semnalele realului. Sub puterea acestui sentiment, pînă şi cei mai lucizi politicieni ajung la un moment dat, dacă nu sunt traşi de mînecă, să se creadă nemuritori. Rolul nostru, al presei independente, al jurnaliştilor care ne-am bătut ca ei să ajungă la Putere, e să le reamintim, aşa cum li se întîmpla învingătorilor romani din antichitate, că sunt, totuşi, muritori. Sub acest semn trebuie înţelese criticile mele aduse lui Petre Roman. Sub acest semn vor trebui înţelese şi criticile pe care le voi aduce, la un moment dat, dacă voi socoti că viaţa o cere, şi lui Emil Constantinescu.

Tag-uri:
evenimentul zilei, ion cristoiu, ion cristoiu evz, pd, cdr, petre roman, emil constantinescu

https://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2016/07/ion-cristoiu-01-465x390-3.jpghttps://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2016/07/ion-cristoiu-01-465x390-3-300x300.jpgrootstireaActualitate/EsentialOpinii EVZ
Autor: Ion Cristoiu | joi, 21 iulie 2016 | 0 Comentarii | 51 Vizualizari Ion Cristoiu Cu două decenii în...

Preluat de la EVZ