1. La trecerea de la un regim la altul, mai precis, de la regimul antonescian la regimul zis democratic de după 23 august 1944, publicistul Arghezi constată amărît că foştii s-au convertit peste noapte de la verde la roşu. Prilej pentru publicist de a lăsa posterităţii un citat valabil în toate împrejurările în care un regim ia locul altuia:

„Slugile din instituţiile regimului de ieri, acelea care au fost agenţii de toate treburile ai tuturor turpitudinilor, au rămas neclintiţi, transformaţi, cu facilitatea specială a facultăţii de a fi lichea şi lingău, în oameni noi. Lichele trebuie şi ele să mănînce, incontestabil: porcii nu pot să slăbească, pentru că s-a schimbat moşierul – dar li se dau porcilor îndeletniciri şi hrană la o parte, pe undeva, pe lîngă grajduri şi băligar.” (Tudor Arghezi, Spectacolul continuă neîntrerupt, în Bilete de papagal, 28 ianuarie 1945).

 

2. Oricît ar părea de ciudat, despre România de după Trecerea Prutului ştim azi puţine lucruri. Epoca Mareşalului a fost una dintre cele mai nedreptăţite de cercetarea de Istorie. În anii Regimului Antonescu, dată fiind cenzura şi îndeosebi înjugarea benevolă a Presei la Războiul Sfînt, multe adevăruri despre România reală nu s-au putut spune în public. După Lovitura de stat de la 23 august 1944, cu atît mai puţin, deoarece Presa a devenit din Propagandă pro-Antonescu, Propagandă anti-Antonescu. Anii comunismului, cu excepţia ultimilor ani ai lui Ceauşescu, anii în care a putut să apară Delirul , iar Fănuş Neagu şi-a permis în Îngerul a strigat să plaseze scrisoarea lui Antonescu către nevastă-sa, au fost ai tăcerii absolute asupra perioadei Mareşalului. Nici un istoric nu s-a aplecat asupra Stalingradului, asupra Guvernării Antonescu, fie şi pentru a demonstra c-a fost fascistă. Ar fi însemnat pierdere de timp. În afară de acte acuzatoare n-ar fi putut scrie nimic. După 1989 perioada de libertate în privinţa lui Antonescu a fost limitată. Cu excepţia studiilor de excepţie ale lui Gheorghe Buzatu, scrierile despre Mareşal au fost atinse de tendenţiozitatea a ceea ce se putea numi reabilitarea. Deoarece Mareşalul fusese pînă atunci Duşmanul Poporului, în chip inevitabil el a devenit acum, cînd se putea scrie despre el, Amicul Poporului. A venit apoi prigoana lui politically corecteness. Despre România Mareşalului Antonescu trebuia să se scrie cu strîmbături din nas. Dar cel mai bine era să nu se scrie. România dintre 1941-1944, România Mareşalului dă peste margini de viaţă reală, puternică, provocată şi de Guvernarea Ion Antonescu, o Guvernare stînd sub semnul tezei expuse de Conducător într-o şedinţă de Consiliu de miniştri. Statul nu trebuie lăsat în paragină, pentru că e război, cum s-a întîmplat în Primul. Conflict Mondial. Despre România Mareşalului Antonescu aflăm, ca dintr-o sursă de excepţie, din Stenogramele Consiliului de miniştri. La şedinţa din 9 septembrie 1941, e abordată chestiunea Ambasadei sovietice din Kisselef. Un moment prielnic pentru dezvăluirea unor amănunte neştiute despre politica Guvernului Antonescu faţă de clădirea Ambasadei. Nu ştiu dacă vreun alt document consemnează abuzul comis de Regim după declararea Războiului Sfînt faţă de ambasada supusă protecţiei diplomatice reclamate de legile internaţională. Prin intervenţia lui Ion Antonescu Stenograma şedinţei dezvăluie încălcarea regulilor internaţionale de către statul român:

„G-ral D. Popescu (Ministru de Interne între 21 ianuarie 1941-23 august 1944, condamnat la 17 mai 1946 la 10 ani de temniţă, pe care i-a făcut pînă în 1956 – n.n.): (…) Mai am o chestiune secundară: dacă Legaţia Rusească n-are nici o destinaţie, vă rog s-o daţi Ministerului de Interne.

Mareşal I. Antonescu: Nu se poate. Acolo, s-a abuzat: s-a scos tot mobilierul şi s-a împărţit pe la spitale. După dreptul internaţional, nu trebuia să facem aşa. Am avut norocul că acela care reprezintă interesele Rusiei, ministrul Suediei, a închis ochii. Altfel, ne-am fi găsit bucuclul la masa verde. Legaţia aceasta ar fi trebuit să se închidă, să se sigileze şi să se dea în primire aceluia care reprezintă interesele Statului inamic, la decretarea mobilizării şi la începerea conflictului. Nu prea s-a respectat regula aceasta. Nu ştiu ce au făcut ruşii cu Legaţia noastră de la Moscova, dar eu am altă concepţie în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. De aceea, nici n-am aprobat ceea ce a scris presa la adresa domnilor Roosevelt şi Churchill. Nu serveşte la nimic să ofensezi pe cineva, care este la o distanţă de zeci de mii de kilometri şi nu se poate apăra.”

 

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

http://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2022/11/cristoiu-editorial-12.jpghttp://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2022/11/cristoiu-editorial-12-300x300.jpgrootstireaUncategorised
1. La trecerea de la un regim la altul, mai precis, de la regimul antonescian la regimul zis democratic de după 23 august 1944, publicistul Arghezi constată amărît că foştii s-au convertit peste noapte de la...