32 de ani de ”securism”

Pentru ca să-mi dispară total temerile cu privire la posibile derapaje totalitare ale instituţiei care păzeşte securitatea naţională, deci şi pe a mea, ar trebui ca aceasta să precizeze în mod clar că pentru ea este esenţială securitatea cetăţeanului. De la aceasta se clădeşte securitatea naţiunii, căci fără ea, ne referim doar la termeni generici, fără conţinut. Domnul Hellvig este extrem de inteligent şi abil. Deşi a citit de pe foaie, sînt sigur că acolo sînt ideile sale şi nu ale altuia. Dar atunci cînd a spus că ”în ciuda numelui şi originilor sale, securismul nu este apanajul exclusiv al categoriei profesionale care l-a creat”, am ştiut exact unde vrea să ajungă. Şi a ajuns: ”paranoia, teoriile conspiraţiei, judecata prin asociere, crearea unor temeri false, suspiciunea generalizată care porneşte de la premiza vinovăţiei, manipularea – sînt componentele lui de bază. Securismul este astăzi bine reprezentat în prea multe medii ale societăţii noastre”.

Aşa e, dar e un adevăr parţial. Securismul e prezentat, însă, de Eduard Hellvig ca o „boală” de care suferă nu promotorii săi, ci victimele. Căci securismul nu există fără securişti, fără armata lor de informatori şi acoperiţi. Despre ultimii, mai ştim cîte ceva. Am aflat chiar şi de ”Petrov”, dar despre ofiţerii securităţii urmează să aflăm, de-abia de acum încolo. După mai bine de două decenii de la votarea legii Ticu, directorul SRI a anunţat, în fine, că va preda la CNSAS ”aproape toate dosarele fostei Securităţi, pe care Serviciul nu le predase anterior (spun aproape pentru că CNSAS a oprit primirea tuturor dosarelor din lipsa de spaţiu). Menţionez că această predare priveşte dosare care anterior fuseseră păstrate din raţiuni de siguranţă naţională, dosarele de cadre ale foştilor ofiţeri de Securitate şi nu în ultimul rând cartoteca şi evidenţele informatice ale fostei poliţii politice”.

Ca să înţelegeţi bine, dragi cititori: pînă acum, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii primea dosare cu toptanul, dar nu şi evidenţele lor, adică numita ”cartotecă”, într-adevăr ”un instrument care va îmbunătăţi considerabil accesul cetăţenilor la documentele epocii comuniste şi la îmbunătăţirea activităţii cercetătorilor acestei perioade”. Pînă acum, a fost nevoie de o muncă infernală a colegilor mei cercetători de la CNSAS, de inventariere a dosarelor – căci ele au fost predate de la SRI la CNSAS în mod ”pauşal”. Şi, în mod esenţial, nu au fost predate pînă acum dosarele cadrelor Securităţii. În afară de cel al lui Alexandru Nicolski.

De ce? Motivul e unul simplu: majoritatea acestor ofiţeri a continuat să lucreze ”în sistem”. Vă dau un singur exemplu: colonelul Vasile Hodiş, fost anchetator al inginerului Gheorghe Ursu şi inculpat în procesul care trenează de atîţia ani în instanţe, a condus tocmai oficiul juridic al Serviciului Român de Informaţii, pînă la pensionarea lui, la mijlocul anilor 2000. Ce a însemnat asta, pentru Andrei Ursu, altceva decît permanenta blocare a adevărului, cu privire la împrejurările asasinării tatălui său, în beciurile arestului de la Rahova? Cine e bolnav de ”securism” aici?

Au trecut aproape 23 de ani de la adoptarea Legii 187 din 7 decembrie 1999 (Legea Ticu), în care se stipula clar obligativitatea instituţiilor de forţă, deţinătoare de arhivă, de a o preda către CNSAS. Problema esenţială (o modificare subtilă, operată ”pe şest” de parlamentarii afiliaţi fostei Securităţi şi moştenitorilor ei) a fost că s-au scos, din proiectul iniţial, termenele de predare. Astfel încît domnul Hellvig ne anunţă că, în sfîrşit, în mai mult de două decenii, şi-au îndeplinit datoria legală. Aferim! Cîţi deţinuţi politici s-au stins între timp, fără să fi aflat nimic despre soarta celor care i-au arestat, anchetat şi condamnat, care i-au urmărit după eliberare şi pînă în ultima zi a comunismului, pe unii, chiar şi după, aşa cum am văzut în dosare de urmărire informativă, care ”au scăpat” la CNSAS şi în care se vedea că acestea au fost continuate de SRI? Pe unii, chiar şi după moarte? Ştiaţi că ”dosarul de urmărire informativă” al inginerului Gheorghe Ursu a fost închis de SRI în 1995, la un deceniu de la asasinarea lui, ”serviciul” urmărind atent toate demersurile fiului său, de aflare a adevărului în legătură cu uciderea tatălui în beciurile Securităţii?

Mă limitez doar la acest exemplu de ”continuitate” între Securitate şi SRI. De fapt, raţiunea pentru care nu s-au predat decît acum ”dosarele de cadre” ale securiştilor a fost una evidentă: ei au continuat să lucreze pentru SRI, SIE, SPP, STS, SIPA. Din plin. Mulţi dintre ei, făcînd carieră înainte de 1989, în ceea ce s-a numit ulterior ”poliţie politică”. Mă gîndesc de pildă la ultimul şef al SIPA, generalul SRI Marian Ureche, fost profesor al tinerelor vlăstare din SRI, la Academia Naţională de Informaţii, între ale cărui fapte de arme s-a numărat încercarea de recrutare prin şantaj a savantului Ioan Petru Culianu, sau aceea (reuşită) a cercetătoarei Rodica Stănoiu, de la Insitutul de Studii Juridice. Doamna Stănoiu, ulterior, a fost nevoită ca ministru al justiţie (era la mîna lui) să-l numească pe Ureche în 2001 şeful SIPA. Cum a ajuns deci fostul colonel de la conducerea Serviciului 1 din Securitatea Municipului Bucureşti, tocmai şeful serviciului secret care controla justiţia, la 12 ani de la Revoluţie, uşurînd ulterior transformarea ei, sub Băsescu, de către generalii ”de generaţie nouă”, Coldea şi Dumbravă,  într-un ”cîmp tactic”?

Întrebări retorice şi chestiuni tabu

Sînt întrebări retorice, dar pe care eu le consider legitime. Mai sînt şi chestuini ”tabu”, despre care nimeni nu vorbeşte, decît cînd se întîmplă ”accidente” de tip ”Hexipharma”, legate de ”firmele sub acoperire” pe care serviciile şi l-au putut dezvolta, din 2002 încoace, cînd s-au adoptat, prin hotărîri de guvern, o serie întreagă de facilităţi pentru servicii, ca să poată lupta mai bine împotriva terorismului. Era de fapt nevoie de bani, pentru că ”operaţunile speciale”, adică contrabanda cu ţigări, în care s-au specializat generalii Victor Marcu şi Gioni Popescu, nu mai putea funcţiona, în condiţiile atentatelor din Statele Unite şi în situaţia în care Ossama bin Laden menţionase România, în mod explicit, într-un interviu din ”L’Express”, printre ţările din care obţinea bani, pentru acţiunile sale. De la cine? De la ”mafia arabă”, prin legăturile ei stranii cu persoane cu funcţii înalte în SRI sau ”doi şi-un sfert”, fără să ocolească nici SIE.

O mafie care a funcţionat în România în primii cincisprezece ani şi care dezvoltase reţelele de contarbandă cu ţigări (mai ales), dar şi alcool, dezvoltate ca ”operaţiuni speciale”, din care se obţineau ”bani pentru servicii”. Aşa s-a întîmplat pînă la ”Ţigareta II”, care de fapt, în ordine cronologică, a fost ”Ţigareta XII”. Ştiu ce spun, pentru că am fost secretar al Consiliului Naţional de Acţiune împotriva Corupţiei şi Crimei Organizate, din sarcina preşedintelui Emil Constantinescu, şi m-am ocupat îndeaproape de devoalarea acestor ”operaţiuni speciale”, care au făcut din cadre ale SRI-ului, dar şi ale celorlalte servicii, nişte oameni exterm de bogaţi, în numele ”securităţii naţionale”.

Revenind la ”firmele sub acoperire” din prezent, nimeni nu ştie cîte sînt, ce au făcut ele. În schimb, serviciile vor puteri de acţiune sprorite. Că e război. Fără să ne ofere decît garanţii teoretice, că nu vor mai face ce au făcut. Şi, între timp, aflăm că tînărul pensionar, generalul SRI Florian Coldea a cîştigat numai anul trecut un milion de euro, cu firma lui de ”consultanţă”. Întreb: e oare tocmai legal să-ţi foloseşti abilităţile şi relaţiile dobîndite ca ofiţer de informaţii, în folos personal? Avem garanţii că nu se vor angrena din nou cadrele instiuţiei într-o aventură precum cea cu FNI-ul lui Sorin Ovidiu Vîntu?

Domnul Hellvig a vorbit admirabil şi convingător. Pentru o clipă, m-am simţit umilit. ”Bolnav de securism”. Un ”virus” pe care directorul SRI l-a descris cu mare talent: ”Securismul este acea idee care presupune utilizarea traumelor societăţii din perioada comunistă pentru a crea, foarte abil, tocmai o reflexie de tip totalitar. Este acea idee că în spatele a orice, se ascunde un interes obscur şi neapărat de rea intenţie, că există duşmani în interiorul României, duşmani cu care trebuie să ne luptăm. Securismul este procesul de intenţie fără dovezi, manipularea adevărului şi întreţinerea unui conflict artificial între părţi ale societăţii, între societate şi instituţiile statului, între indivizi şi societate. Securismul sapă la temelia oricărui demers de democratizare, ne vrea ţinuţi pe loc şi în conflict unii cu alţii. Securismul are abilitatea de a se prezenta ca un medicament, cînd în realitate este virusul însuşi”.

De securism, deci, sîntem bolnavi noi, cei care mai credem în puterea ocultă a moştenitorilor Securităţii. Cu dovezi la îndemînă. Nu exlud posibilitatea să greşesc în a trage uneori concluzii prea ferme. Dar, ce te faci cu mulţimea de dovezi care arată că ”securismul” e la servicii, mai mult decît la noi? Că ei, şi nu noi trăim obsesia de a deţine un control cît mai larg asupra cetăţeanului, sub pretextul de a-l apăra?

Dar, totuşi, domnul Hellvig îmi mai dă o şansă. Anume, ca tocmai SRI-ul să mă poată vindeca, de obsesiile mele. E vorba de un angajment al său, ca director al instituţiei. Ca om, care a mărturisit totodată că în tinereţea sa a militat activ pentru legea lustraţiei. ”Eu imi doresc să putem consolida împreună, instituţii ale statului, clasa politică şi societatea civilă, pentru ca România să se vindece de securism şi să lase, în sfârşit, în urmă practicile fostei Securităţi. Despre Securitate şi securism trebuie să învăţăm în manualele de istorie, nu să ne dorim reluarea practicilor lor. Toată activitatea SRI din ultimii ani a avut ca obiectiv îndepărtarea de trecutul comunist, modernizarea instituţiei în spirit democratic şi apropierea sa continuă de standardele de performanţă ale partenerilor euro-atlantici. Sunt primul director al SRI care a condamnat public Securitatea în ansamblul ei”. Şi bine a făcut. Îmi pun speranţa acum, că Securitatea a fost încă o dată condamnată şi că ea nu mai e de căutat la SRI, că-mi voi vedea şi eu propriul dosar, despre care, deşi am fost anchetat de Direcţia de cercetări penale a Securităţii, mi s-a spus oficial că ”nu există”. Am fost obligat astfel să admit că nu am dat vrafuri de declaraţii în anchetă (ca şi muncitorii de la 15 noiembrie 1987, cărora tot directorul Hellvig le-a promis dosarele la 30 de ani de la anchetare, în 2017, dar au trecut cinci ani, şi nu au primit nimic). 

M-a vindecat, pînă una-alta, de autocompătimire, ca bolnav de ”virusul securismului”, o propoziţie a domnului Eduard Hellvig, care spune multe – e premiza de la care porneşte eşafodajul discursului domniei sale. Şi e falsă. El spune că ”laboratoarele Securităţii au fost abandonate în grabă în decembrie 1989, dar viruşii dezvoltaţi în ele pătrunseseră deja adânc în societatea noastră”. Viruşii n-au dispărut niciodată, sînt adînc înrădăcinaţi în ”omul nou” ajuns la maturitate, în zilele noastre. Iar laboratoarele, dimpotrivă: abandonate cîteva zile, în decembrie 1989, au fost rapid populate cu aceiaşi indivizi, cu aceleaşi năravuri, care s-au pus cu arme şi bagaje, în slujba noii puteri.

Uită domnul Hellvig ceea ce s-a întîmplat la mineriadă, şi cum chiar domnul Măgureanu a recunoscut în 1993 implicarea SRI în ”supravegherea informativă” a Pieţii Universităţii? Sau, cum grupurile de mineri erau conduse la adresele opozanţilor politici, cum au păţit Ion Raţiu şi Seniorul Coposu, sau a liderilor Pieţei, de ofiţeri în civil, din care cei care au participat la devastarea casei liderului ţărănist întors de peste hotare, au şi fost condamnaţi? Sau că tot un fost securist, Cămărăşescu. ajuns şi el în ”servicii, i-a însoţit pe mineri la redacţia ”României libere”? Despre ce ”laboratoate părăsite în grabă” vorbim? Premiza este, deci, falsă. Ca şi concluzia la care domul Hellvig ajunge.

Cînd îl auzeam pe directorul SRI vorbind de ”securism”, mi-a revenit în minte o discuţie cu Andrei Pleşu, membru în primul colegiu al CNSAS. La sfatul meu, a cerut la Serviciul Român de Informaţii o broşură, intitulată ”Bazale muncii de securitate”, manualul după care fiecare securist a studiat la Şcoala de la Băneasa. I-am şi descris cum arată broşura şi l-am întrebat după o vreme dacă au primit-o: era esenţială pentru lucrătorii CNSAS ca, pentru a deconspira Securitatea, să fi ştiut cum funcţionează aceasta. Domnul Pleşu mi-a confirmat că au primit-o, dar că nu o pot consulta decît cîţiva membri ai Colegiului şi că este ţinută în seiful cu documente secrete al instituţiei. ”După cartea asta se învaţă şi astăzi” a fost justificarea secretizării, oferită de oficialul SRI care le-a predat ”Bazele muncii de securitate”, însoţită de o hîrtie care arăta că acestea sînt în continuare ”secrete de stat”.

Unde e ”securismul”? În orice caz, nu la mine, ci la cei ce au menţinut Securiatea sub pavăza secretului, timp de un deceniu, după legea care le-a atribuit arhivele ca parte a moştenirii ei şi apoi alte două, tergiversînd predarea lor către CNSAS. Şi la cei care, mai nou, interzic accesul la documentele de arhivă ale Partidului Comunist, deţinute de Arhivele Naţionale, trecîndu-le în categoria ”secretelor de stat”. O fi şi la mine, domnule Hellvig, vreo urmă de ”securism” şi paranoia. Dar e din cauza celor care discută prin birouri ascunse ”drafturile” la ”legile securităţii naţionale”, şi ne pun în continuare viaţa în paranteze, între secret şi decret? 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

http://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2022/06/7494012-mediafax-foto-alexandru-dobre.jpghttp://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2022/06/7494012-mediafax-foto-alexandru-dobre-300x300.jpgrootstireaUncategorised
32 de ani de ”securism” Pentru ca să-mi dispară total temerile cu privire la posibile derapaje totalitare ale instituţiei care păzeşte securitatea naţională, deci şi pe a mea, ar trebui ca aceasta să precizeze...