Se împlinesc astăzi 72 de ani de cînd Eugene Ionesco a debutat la Paris cu ”Cîntăreaţa cheală”. Piesa a fost jucată la ”Teatrul Noctambulilor”, în regia lui Nicolas Bataille şi n-a avut niciun succes la debut: umorul negru al lui Ionesco era încă greu de digerat. În timp, însă, piesa a ajuns una dintre cele mai jucate din Franţa, unde a primit premiul ”Moliere”, dar şi în lume. E greu de trecut în revistă cîte onoruri a primit dramaturgul de origine română în cursul vieţii sale. Ceea ce vreau să arăt este însă cît de uman şi actual este mesajul său, privind lipsa comunicării, o problemă acută a umanităţii. ”Rinocenizarea” omului, ca să apelez tot la una dintre piesele lui Ionesco.

”Cîntăreaţa cheală”, o adevărată capodoperă care sintetizează impasul dialogului între oameni începe cu descrierea cadrului unui ”interior burghez englezesc, cu fotolii englezeşti. Seară englezească. Domnul Smith, englez, în fotoliul lui englezesc, încălţat cu papuci englezeşti, fumează din pipa sa englezească şi citeşte un ziar englezesc lîngă un şemineu englezesc în care arde un foc englezesc. Poartă ochelari englezeşti, mustăcioară căruntă englezească. Alături de el, într-un alt fotoliu englezesc, Doamna Smith, englezoaică, cîrpeşte ciorapi englezeşti. Moment prelungit de tăcere englezească. Şaptesprezece bătăi englezeşti de pendulă englezească”. Înloocuiţi ”englezesc” cu ”rusesc” şi veţi avea imaginea unui spaţiu al izolării de lume şi al incomunicării, în adevărat teatru al absurdului.

Numai că acest nou absurd, această izolare într-o lume a propriilor fantasme de mărire şi glorie creează victime, cît se poate de reale. Nu e o scenă. E lumea. Diferenţă pe care, cu surprindere şi durere, a constatat-o Eugene Ionesco în ultimele zile, cînd şi-a scris testamentul, în care se arăta suprins, cu o ultimă scînteiere de umor, mai ales că Dumnezeu ”n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sînt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: Doamne, fă-mă să cred în Tine”.

Azi, cînd nimeni nu-şi mai aminteşte de debutul lui Ionesco în teatrul francez, cînd Franţa însăşi îşi trăieşte propriul absurd (cu un preşedinte care, imediat după realegere, caută să impună hegemonia propriei incomunicări asupra Europei, prin impunerea ”majorităţii” simple, în locul consensului), cînd războiul şi spectrul foamei fac din realitatea cotidiană un spectru absurd, devine mai actual decît oricînd testamentul lui Eugene Ionesco şi sentimentul lui acut, apăsarea incomunicării cu Dumnezeu, de-a lungul vieţii: ”ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sînt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă, între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Sîntem oare fărîme dintr-un tot, sau sîntem fiinţe care vor renaşte?” Pînă atunci, ”lumescul” e cel care determină o durere a despărţirii: ”Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversînd timpul şi în afara timpului”.

Eugene Ionesco a ajuns să-şi trăiască bătrîneţea, cum mărturisea, omeneşte, ”cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atîtea binefaceri”. Pe care le trece în revistă, succint, în rîndurile testamentului său. Rînduri care arată că măreţia omului stă tocmai în teama lui în faţa morţii. În recunoştinţa faţă de cei care l-au ajutat, de-a lungul vieţii, să-i depăşească pragurile. Şi mai ales faţă de Dumnezeu.

Ionesco spune, în ultimul său text că, deşi Dumnezeu n-a abolit moartea pentru el, ”cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Nu apărem pe pămînt pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrîneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu… În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu. Înainte, sculîndu-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov? În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu…”

Testamentul lui Eugene Ionesco, azi, la o aniversare nebăgată în seamă a debutului său în teatrul absurdului ne arată cît de mică e scena lumii în care trăim, cît şi măreţia ei. Chiar şi războiul, ori spectrul foamei şi, pînă acolo, viaţa oricum mai grea pe care va trebui să o ducem îşi capătă sens, prin credinţa că ”dacă răul există, există şi Dumnezeu”, în acest nou teatru al absurdului, în care pare, la prima vedere, că s-a schimbat lumea.

 

 

 

http://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2022/05/eugen-ionesco-1.jpghttp://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2022/05/eugen-ionesco-1-300x300.jpgrootstireaUncategorised
Se împlinesc astăzi 72 de ani de cînd Eugene Ionesco a debutat la Paris cu ”Cîntăreaţa cheală”. Piesa a fost jucată la ”Teatrul Noctambulilor”, în regia lui Nicolas Bataille şi...