Reînvierea nostalgiilor imperiale – la pachet cu antisemitismul

Antisemitismul a încetat de mult să mai fie o problemă a cărei rezolvare ţine de iniţiative legislativ-poliţieneşti sau judiciare, necesare, dar nu suficiente. Avînd ”rădăcini istorice”, vindecarea lui ţine în primul rînd de educaţie. Manifestările antisemitismului din raţiuni politice sînt însă de departe cele mai periculoase. Precum declaraţia lui Lavrov, care a spus: ”El (Zelensky . n.r.) aduce un argument: ce fel de nazism poate manifesta, dacă este evreu? S-ar putea să mă înşel, dar şi Hitler avea sânge evreiesc. Asta nu înseamnă absolut nimic. Înţelepţii evrei spun că cei mai înfocaţi antisemiţi sunt de obicei evrei”.

Afirmaţia lui Lavrov de ieri a provocat furia Israelului, care l-a convocat la Ministerul israelian de Externe pe ambasadorul rus la Tel Aviv. Dani Dayan, care prezidează situl de comemorare a Holocaustului ”Yad Vashem” din Israel a comentat drept ”deplin nefodată” afirmaţia despre ”sîngele evreiesc” al lui Hitler, ca şi etichetarea de către Rusia a ucrainenilor drept nazişti: ”la fel de grav este să-i numeşti nazişti pe ucraineni, în general, şi pe preşedintele Zelenski, în special. Aceasta, printre altele, este o distorsiune completă a istoriei şi un afront grav adus victimelor nazismului”.

Nicio dictatură n-a ”iubit” iudaismul. Regimul lui Putin nu face excepţie. Iar antisemitismul e un indice al nivelului de democraţie într-o societate, pentru că ţine de respectarea valorilor umane fundamentale, de starea democraţiei, de gradul de libertate şi de nivelul de consolidare a statului de drept. Exact noţiuni despre care nu mai putem vorbi, în Rusia lui Putin. Care a reînviat, odată cu aurirea ”vulturului imperial” de la porţile Kremlinului şi de la palatele din Sankt Petersburg, şi vechiul antisemitism rusesc.

Într-o postare pe pagina sa de facebook, fostul ambasador român la Vatican Teodor Bakonski arăta că ”accesul antisemit al lui Lavrov este nu doar abject, ci şi probant pentru anacronismul Rusiei. Occidentul s-a liberalizat, dezvoltat şi impus ca putere mondială, aflată în avangarda intelectuală, ştiinţifică şi tehnologică a umanităţii, abia după ce s-a vindecat de antisemitism. Rusia ţaristă – cea mai reacţionară putere lumească a veacului XIX – a produs falsul hidos numit Protocoalele Înţelepţilor Sionului: o ficţiune fabricată de Ohrana, care a inspirat direct antisemitismul nazist. Stalin a comandat periodice epurări ale evreilor din aparatul sovietic şi a trimis în gulag sute de intelectuali ruşi de origine evreiască. Armata Roşie a patronat cot la cot cu SS-ul diverse pogromuri. Iată că Rusia post-sovietică prelungeşte această abominabilă tradiţie, dovedind că teologia politică pe care se sprijină revizionismul metafizic promovat de Putin & Kiril a rămas încremenită în pre-modernitate”. Lucrurile stau întocmai. Reînvierea nostalgiilor Rusiei Imperiale vine la pachet cu profundul antisemitism al acesteia.

Pogrom – termen rusesc

Însuşi termenul de ”pogrom” vine dintr-un cuvînt rusesc, care înseamnă o revoltă care aduce cu sine distrugeri şi jafuri. El defineşte acţiuni care în istoria Imperiului Ţarist au fost îndreptate nu numai împotriva evreilor, dar şi ale altor minorităţi. Dar cele antisemite au fost preponderente şi au răspîndit termenul în toată lumea, pentru a eticheta acţiunile violente, care au atras uciderea în masă a minoritarilor evrei, pe cuprinsul fostului imperiu ţarist. Asocierea termenului cu antisemitismul s-a datorat numeroaselor pogromuri, îndreptate împotriva evreilor în Rusia.

Pînă în zilele noastre, cuvântul rus pogrom care desemnează atacurile violente împotriva evreilor a trecut în toate limbile europene. În cadrul unei distrugeri masive, ruşii mai folosesc termenul de razgrom, sau reznia, care înseamnă ”masacru”, dar pentru ei conotaţia antisemită a ”pogromului” nu e atîît de pregnantă, ca în limbile străine care le-au împrumutat termenul. Asta, şi pentru că ruşii au privit persecuţiile violente şi uciderea evreilor ca pe o acţiune ”justificată” istoric şi pe care n-au încercat niciodată să o scuze, ori să o condamne. Ca şi antisemitismul, nici termenul care desemnează masacrarea evreilor nu e marcat ca atare, în limba rusă. Pentru că, istoric vorbind, ”pogromurile” n-au fost privite de către ruşi drept anomalii condamnabile. Niciodată.

Prezenţa evreilor a fost cunoscută în Rusia Kieveană încă din secolul XII, cînd cronicile au notat un prim pogrom antisemit la Kiev, în 1113. Numărul evreilor, mare în regatele vecine (Polonia şi Lituania) a fost limitat pe teritoriile ruseşti, care erau ”spaţii închise” pentru evrei,. Un larg număr de evrei au intrat în componenţa imperiului ţarilor abia odată cu împărţirea Poloniei între marile puteri, în secolul XVIII. În 1914, la începerea primului război mondial, Imperiul Ţarist număra circa 5 milioane de evrei – jumătate din populaţia evreiască a lumii, de atunci, cu toate că, din cauza unor pogromuri repetate de la sfîrşitul secolului XIX şi începutul celui de-al XX-lea, 1,5 milioane de evrei ruşi emigraseră în Statele Unite sau în occidentul Europei.

În Rusia ţaristă, un măcel al populaţiei evreieşti, la care participa suflarea rusă dintr-o anumită zonă sau comunitate pornea de la un zvon, de obicei legat de presupuse ritualuri de botez cu sînge de copil creştin, cum erau cele răspîndite prin numeroase broşuri apocrife şi populare, ca ”Protocoalele Sionului”, carte pusă în circulaţie chiar de Ohrana, serviciul secret ţarist. Autorităţile nu pedepseau nicicum asemenea acţiuni, ceea ce a fost perceput drept o încurajare a lor. Primul pogrom de amploare din Imperiul Ţarist a avut loc în 1821 la Odessa, în urma zvonului că evreii l-ar fi asasinat pe Patriarhul Constantinopolelui. În acest oraş, ca şi în altele, pogromurile s-au repetat odată la unul-două decenii (1849, 1859, 1871), cu numeroase jafuri, dar fără victime omeneşti. Cele mai multe dintre ele au fost instigate de negustori greci şi ruşi, ameninţaţi de concurenţa evreiască.

La mijlocul veacului al XIX-lea, zvonurile potrivit cărora Alexandru al II-lea a fost asasinat în urma unor conspiraţii evreieşti a dus la o formă mult mai violentă şi încurajată de autorităţi a pogromurilor. Ruşii au primit ”dreptul de a bate evrei” fără a fi pedepsiţi. Acţiunile au fost sprijinite şi de clerul ortodox. Unii preoţi s-au arătat chiar sprijinitori entuziaşti ai pedepsirii ”ucigaşilor lui Hristos”. Această atmosferă anarhică a fost cea care a dus la emigrarea unui sfert din comunitatea evreiască din Imperiul Ţarist, pînă la începutul primului război mondial. A fi evreu în Rusia ţaristă devenise similar cu a deveni o potenţială victimă a unei crime nepedepsite, iscată de ”furia poporului”. Aşa cum nota un guvernator din Nijni Novgorod în ultimul deceniu al secolului XIX, ”în rîndul populaţiei există un sentiment de impunitate totală pentru cele mai grave infracţiuni, atunci cînd acestea sînt comise împotriva evreilor”. Antisemitismul a devenit, în acele împrejurări, o parte a ”specificului” rus.

Pogromurile s-au accentuat şi amplificat şi în perioadele care au urmat, fiind legate de faptul că mulţi intelectuali evrei se alăturaseră mişcării socialiste. În anii 1903-1905, s-au petrecut violenţe şi ucideri ale evreilor în Chşinău, pretextate de aşa-zise crime rituale comise de ei – de fapt, intoxicări ale serviciului secret ţarist Ohrana, care vedea pogromurile drept pedepsire a ”agitaţiei revoluţionare” de sorginte ”evreiască”. În 1903 la Chişinău, 49 de persoane au fost ucise şi 586 rănite, 1.500 de case şi magazine au fost jefuite şi distruse. N-a servit la nimic că pogromul de la Chişinău a fost condamnat de Lev Tolstoi: justiţia rusă arătat clemenţă asasinilor şi jefuitorilor – ca şi în alte cazuri. Iar pogromurile au continuat, nestingherite, în multe părţi ale imperiului.

În împrejurările mişcărilor revoluţionare din 1905, puse în seama evreilor de către propaganda ţaristă, în tot cuprinsul Imperiului, cu ”binecuvînatrea” ţarului Nicolae al II-lea, pogromurile au luat amploare: Pînă în octombrie, au avut loc până la 690 pogromuri, în 102 oraşe şi sate diferite. Victimele erau în majoritate evrei, dar au fost vizaţi şi armeni, greci, modoveni sau tătari, victime ale ”superiorităţii” ruse, care-i vedea pe aceşti minoriari ca singurii vinovaţi pentru precaritatea stării lor materiale, cu toată ”superioritatea” şi ”dreptul” lor istoric, ca ”velikoruşi”.

Antisemitismul rus a fost confirmat istoric. Dina Amanjalova scria într-o monografie despre sursele conflictelor interetnice din Rusia ţaristă că ”ideologia politică deliberată a antisemitismului a fost stabilită în timpul pogromurilor” şi aşa a rămas, ca politică, de atunci încoace. Istoricul Nicolas Werth care a studiat istoria războiului civil, următor revoluţiei ruse, a scos în evidenţă că ”numărul victimelor evreieşti ale pogromurilor (125.000 în Ucraina, 25.000 în Belarus) între 1918 şi 1922 este estimat la aproximativ 150.000. Cel mai rău an a fost, fără îndoială, 1919. Pogromurile au fost comise de unităţi armate, de către Armatele Albe, de către trupele Republicii Populare Ucrainene, de către detaşamentele diferiţilor Atamani, de către detaşamentele Verzilor (insurgenţi ţărani) şi de către anumite unităţi ale Armatei Roşii”. Toate aceste conflicte din timpul războiului civil ”au dat naştere la mitul iudeo-bolşevismului, care a asociat cuvîntul evreu cu cuvîntul bolşevic şi a făcut masacrele evreilor simple obiceiuri”.

Odată cu instalarea şi consolidarea regimului bolşevic, politicile antisemite nu au încetat, deşi unii evrei, favoriţi ai lui Lenin şi apoi ai lui Stalin, au ocupat poziţii de forţă – în conducerea NKVD, de pildă – de unde au fost însă înlăturaţi şi condamnaţi la moarte, tot de cel din urmă. Dealtfel, Stalin însuşi a probat ”antisemitismul funciar” rus în ultimul său ani de viaţă, cînd a dezlănţuit ”procesele medicilor evrei”, cu un profund caracter antisemit, care au lovit într-o întreagă categorie de funcţionari sovietici, de origine evreiască. Acestor înscenări li s-a pus capăt, odată cu moartea lui Stalin. Dar politica ”semi-oficială” de a menţine evreii în funcţii marginale ale sistemului şi de a nu putea promova, ca evreu, în funcţie de competenţele reale, a rămas înrădăcinată în toată istoria regimului sovietic, pînă în ultima lui zi.

Tututor ruşilor, dintodeauna, un asemenea fapt le-a părut ceva normal, pentru că antisemitismul rusesc face parte din ”fibra” naţiunii şi mai ales a nostalgiilor sale imperiale, perioadă în care persecutarea evreilor a dat naştere chiar cuvîntului ”pogrom”, care o defineşte. Cine e, atunci, mai ”fascist”, un rus ca Lavrov, sau preşedintele cu origini evreieşti al Ucrainei, Volodimir Zelenski?

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

http://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2022/05/279304372-1190992878354690-7449634481118837308-n.pnghttp://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2022/05/279304372-1190992878354690-7449634481118837308-n.pngrootstireaUncategorised
Reînvierea nostalgiilor imperiale – la pachet cu antisemitismul Antisemitismul a încetat de mult să mai fie o problemă a cărei rezolvare ţine de iniţiative legislativ-poliţieneşti sau judiciare, necesare, dar nu suficiente. Avînd ”rădăcini istorice”,...