Laşitate de o parte, beţia învingătorului de alta

La două zile de la întoarcerea armelor împotriva Germaniei, pe 25 august 1944, generalul Aurel Aldea, numit ministru al Afacerilor Interne în noul guvern al generalului Sănătescu, a emis un Ordin prin care cerea subordonaţilor din Poliţie şi Jandarmerie să continue “să asigure ordinea internă în cel mai perfect spirit de dreptate, în cadrul ideilor enunţate prin Proclamaţia Majestăţii Sale Regele”. Se mai specifica asistenţa acordată refugiaţilor şi implicarea în ”aprovizionarea populaţiei” şi combaterea ”defetismului şi a alarmismului”. După alte cîteva zile, la 30 august, după ce avangarda trupelor sovietice intrase deja în Bucureşti, de două zile, generalul Aldea cerea subalternilor să se asigure ca “în regiunile unde sosesc armate sovietice, populaţia să fie demnă şi amicală”. Dar românii n-au avut cu cine să fie ”amicali” şi, după primele cuvinte ruseşti auzite, demnitatea lor a fost călcată în picioare de soldaţii unei armate care se purtau ca într-o ţară ocupată. Aceeaşi a fost situaţia şi după încheierea Convenţiei de Armistiţiu, pe 12 septembrie 1944 şi încă o vreme apoi, chiar pînă după încheierea războiului, în mai 1945: jafurile şi crimele săvîrşite de ostaşii Armatei Roşii ”eliberatoare” s-au ţinut lanţ, în faţa unor autorităţi timorate şi depăşite de situaţie.

Realitatea a surclasat şi cele mai sumbre previziuni. Imediat ce au intrat în localităţile României, soldaţii Armatei Roşii au pus mîna pe tot ce le pica sub ochi. Deşi mai era mult şi bine pînă să se stabilească ”despăgubiri de război” prin Convenţia de Armistiţiu, soldaţii ruşi se ”despăgubeau” singuri, ca ”notă de plată” pentru ”eliberarea” României şi decontare a pagubelor pe care România le produsese, prin participarea la invadarea Uniunii Sovietice. Numai că n-a plătit ”statul”, ci au plătit cetăţenii lui. În unele cazuri, dimpotrivă, autorităţile s-au arătat servile faţă de trupele sovietice în marş, care treceau la o confiscare generalizată a bunurilor care li se iveau în cale. Timoraţi, chiar unii comandanţi militari români dădeau ordine contrare demnităţii militare: la 1 septembrie 1944, de pildă, generalul de divizie Nicolae PăIăngeanu, comandantul Corpul 2 Teritorial al Armatei Române, a emis un Ordin, cu numărul  84992, prin care a impus unităţilor din subordine ca la apariţia trupelor Armatei Roşii, ”să ia legătura cu comandanţii acestora şi să le fie satisfăcute toate cererile”:  “Căutaţi prin toate mijloacele ca împreună cu prefecturile judeţelor, ca rechiziţiile de maşini, alimente, mic echipament etc., să se ceara de către ruşi prin dv., iar dv. să le satisfaceţi”, deşi recomanda ca maşinile şi alte echipamente rulante să fie ”dosite”, inclusive cele “capturate de la germani”.  Uneori înainte să o facă ruşii, comandanţi români au obligat autorităţi civile din România ”să dea concursul pentru strîngerea alimentelor şi a oricăror bunuri necesare armatei sovietice”. Era vorba de servilism şi timorare sau sperau ca astfel să împiedice jaful? Ei bine, n-au reuşit. 

Între prevederile care au fost stabilite prin Convenţia de Armistiţiu, una a dat frîu liber jafurilor: era cea care privea ”identificarea şi returnarea bunurilor provenite din Uniunea Sovietică”, ceea ce însemna pentru soldatul rus cam orice-i pica în mînă. Trupele Armatei Roşii au folosit această reglementare pentru a trece la jefuirea în masă a populaţiei civile, sub pretextul că susţinuse războiul împotriva URSS. Rapoartele Chesturilor de Poliţie abundă în asemenea exemple. De pildă, cea din Timişoara raporta la 27 martie 1945 că în numai două săptămîni au fost jefuite prin ameninţare 90 de familii din oraş, cărora li s-au luat animale, alimentele, diferite sume de bani, bijuterii, medicamente ş.a., mobilierul le-a fost de asemenea furat sau distrus, fiind lăsaţi săraci lipiţi. La Beiuş au fost jefuite 116 familii, cum s-a întîmplat, de regulă, în toate localităţile prin care au trecut unităţi ale Armatei sovietice. Jafurile erau însoţite de violuri şi crime, despre care voi vorbi mai pe larg într-un alt articol, cu exemple concrete din întreaga ţară – acum explic doar neputinţa instituţiilor unui stat învins, cum era socotită de facto România şi cum, în cel mai rău scenariu se poate întîmpla cu Ucraina, în faţa forţei brute, a armatei ruseşti de ocupaţie; sper, din tot sufletul, ca ucrainienii să nu retrăiască, în zilele noastre, ceea ce au trîit românii atunci.

Pe chipurile militarilor armatei sovietice de ocupaţie, de la general la soldat, se citea beţia învingătorului, care se manifesta de multe ori la propriu. De cealaltă parte, oamenii trăiau teama, incertitudinea, amplificate de ştiri contradictorii, de confuzie inclusiv la nivelul autorităţilor centrale, care au paralizat zile bune autorităţile române, chiar şi la nivel central, sub şocul întrezărit al intrării României sub tăvălugul domniei comuniste (pe care speranţele deşarte în ”ajutorul anglo-american” nu l-au putut împiedica). Singurul care părea să-şi păstreze cumpătul în această situaţie părea a fi generalul de divizie Aurel Aldea, noul ministru de interne, care la 7 septembrie 1944, cînd ştirile din teritoriu asupra jafurilor săvîrşite de armata de ocupaţie a ruşilor (căci aşa se comporta aceasta), emitea o nouă circulară în funcţie de desfăşurarea evenimentelor.

Generalului Aldea nu i-a rămas decît să le insufle curaj subalternilor săi, care ar fi trebuit să împiedice instaurarea haosului şi fărădelegii. În Ordinul telegrafic  pe care-l semna menţiona: ”În cele mai grave împrejurări pentru ţară este datoria mea să fac cunoscute următoarele: toate organele din subordinea Ministerului Afacerilor lnterne rămîn la posturile lor, făcîndu-şi datoria în deplina conştiinţă a gravităţii şi măreţiei clipelor prin care trecem. Credinţă deplină în biruinţa patriei! În ciuda tuturor greutăţilor derivînd din extinderea războiului pe teritoriul nostru, trebuie să asigurăm cu orice preţ continuitatea vieţii publice, urmînd cu precădere problemele ce stau în directă legătură cu starea de război, ordinea şi siguranţa publică, comunicaţiile şi viaţa economică. Rezolvaţi cu promptitudine orice problemă care ameninţă să împiedice desfăşurarea normală a vierii publice. Vă cer eforturi mari, străduinţă continuă. De felul în care vă achitaţi de datoriile ce vă incumbă, depinde viitorul Ţării noastre. Ascultaţi de comandamentele salvării naţionale şi lucraţi în permanenţă, fară şovăire, cu încredere nezdruncinată şi abnegaţiune pe calea trasată de Guvernul Majestăţii Sale Regele Mihai!” Un apel patetic, dar zadarnic.

Generalul Vinogradov: cetăţeni români în uniforme ruseşti îşi jefuiesc concetăţenii

Fiecare segment distinct din Ministerul de Interne, în timp ce armata era paralizată, a acţionat (de cele mai multe ori zadarnic, dar a încercat, totuşi), în încercarea lor de a stăvili jafurile comise zilnic. Nu numai trupele sovietice, dar şi ”interlopii” autohtoni profitau de această stare de incertitudine şi vid de autoritate, dintre două epoci şi două regimuri. Dincolo de priorităţile militare, de împiedicare a oricărei rezistenţe ”fasciste”, care era mai mult o himeră şi un pretext în acele zile, autorităţile poliţieneşti ale statului se străduiau, cu mijloacele precare într-o ţară în care autoritatea dictaturii militare se spulberase printr-un comunicat la Radio al Regelui Mihai, să facă faţă situaţiei, în condiţiile în care trupele dezlănţuite în beţia victoriei ale Armatei Roşii înaintau nestingherite în toate colţurile României, cu excepţia Ardealului de Nord, unde armata germană se regrupase şi organizase frontul, alături de aliaţii maghiari.

O primă reglementare a ”rechiziţionărilor” operate de Armata Roşie s-a întîmplat abia în ajunul semnării Convenţiei de Armistiţiu, cînd autorităţile române şi cele militare sovietice au convenit, pentru a se stopa abuzurile, ca înainte de a li se da curs, solicitările ”de orice natură ale Armatei Roşii” să fie aprobate de colonelul Ivan Ştefanovici Sidorov, împuternicitul generalului Rodion Malinovski, comandantul forţelor militare ruseşti din România, iar corespondenţa cu armata sovietică să fie operată numai prin ”servicii de relaţii”, constituite la nivel central şi teritorial. Dar unităţile Armatei Roşii n-au ţinut cont de reglementări, decît rareori şi ordinul a fost zadarnic redifuzat prefecţilor, inspectorilor de poliţie şi primarilor. De peste tot, veneau însă la centru informaţii alarmante şi uneori alarmiste, privind arestări, execuţii şi jafuri, astfel încît generalul Aldea a cerut verificarea tuturor acestora înainte de a fi trimise, pentru a nu genera între ocupant şi ocupat o situaţie care să ducă la ”neîncredere, alarme, cercetări şi enervări cu consecinţe grave”.

Chiar generalul Sănătescu, şeful Guvernului, a cerut ca din corespondenţa cu Bucureştiul venită din teritoriu să se elimine acele pasaje care făceau “aprecieri defavorabile, ironii şi utilizau termeni tari” la adresa trupelor sovietice. Dar emoţiile erau mai puternice în teritoriu, decît la guvern, pentru că în întreg teritoriul României cetăţenii ţării erau cei care îndurau jafuri, violuri şi crime din partea soldaţilor Armatei Roşii, care oficial era una ”eliberatoare”, dar se purta ca una de ocupaţie – ceea ce, în fond, s-a şi dovedit a fi. Aparenţele, de astă dată, nu erau înşelătoare, cei care se înşelau în aprecieri nu erau prefecţii, inspectorii de poliţie şi primarii din teritoriu, ci politicienii de la Bucureşti. N-ar fi ultima oară în istorie, cînd se întîmplă aşa. Iar frustrările exprimate în scris în telegramele trimise la ”centru” n-au putut fi oprite, cum nu putea fi oprit nici şirul de abuzuri şi orori la care ”soldaţii eliberatori” supuneau populaţia şi chiar reprezentanţi ai autorităţilor, care de cele mai multe ori asistau neputincioşi la cele ce se petreceau sub ochii lor.

În cele din urmă, la începutul lunii octombrie 1944 generalul Aldea, observînd totuşi că şirul acestora nu se opreşte şi că autorităţile române sînt împiedicate sistematic să-şi exercite atribuţiile legale de către armata sovietică, în încercarea lor de restabilire a ordinii, s-a adresat Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului, arătînd că ”în multe localităţi din ţară, unităţi sau ostaşi izolaţi din Armata Sovietică procedează la ridicarea forţată de bunuri ale statului, instituţiunilor publice şi particularilor, fără nici o formă şi fără aprobarea autorităţilor sovietice autorizate”. Singura autoritate era forţa ”naganului”, temutul automat rusesc, cu tambur.  Aldea a ordonat subalternilor să ia “măsuri categorice de pază” şi să se opună la dispoziţii militare, altele decît cele aprobate de Comandamentul sovietic, ”care nu pot fi socotite decît ca abuzive”.

Ca urmare a sesizării generalului Aldea, dar şi a altora, venite de la Marele Stat Major al Armatei, în cele din urmă autorităţile militare au reacţionat. Cum? Înţelegem dintr-o adresă a Ministerului Afacerilor Interne, din 12 noiembrie 1945, că acţiona ”dreptatea învingătorului”. Adresa era trimisă de la Guvern, către ”Direcţiunea Generală a Poliţiei, în conformitate cu adresa Comisiunii Aliate de Control din România, din 1 noiembrie 1945” şi înştiinţa: ”Cu onoare vă facem cunoscut că dl general-locotenent Vinogradov, comandantul statului major al Comisiei Aliate de Control, dispune de informaţiuni că, pînă în prezent, unii cetăţeni români si unele persoane oficiale comit diverse acţiuni criminale, dîndu-Ie ca fiind făcute de către elementele Armatei Roşii. Pentru aceasta, aceste elemente criminale sau se deghizează în haine ale Armatei sovietice, pentru săvîrşirea acestor fapte criminale, sau în mod calomnios răspîndesc zvonul că crimele au fost săvîrşite de militari sovietici, atunci cînd, în realitate, ei singuri sînt vinovaţi de săvîrşirea lor”. Se cerea în continuare dispunerea unei anchete ”de urgenţă, pentru a se putea trage la răspundere vinovaţii şi a raporta acestui departament constatările dv., pentru a se putea da publicităţii materialul documentat, prin care să se poată dezminţi calomnioasele născociri care sînt îndreptate împotriva soldaţilor Armatei sovietice”. Mai clar de atît, nici că se putea. Pentru că nu s-a găsit niciun român ”deghizat” în uniformă sovietică şi rus nu putea fi, jafurile au continuat în voie, sub ochii neputincioşi ai autorităţilor – ceea ce a dus, ca în unele situaţii (e drept, rare şi în locuri izolate) oamenii să-şi facă singuri dreptate.

Dar, pentru că avusese curaj să semnaleze jafurile ruşilor, ministrul de interne român şi-a pecetluit soarta, ca şi din cauza ordinelor şi instrucţiunilor date subalternilor. Generalul Aldea n-a mai făcut parte din al doilea guvern Sănătescu, instalat la 4 noiembrie 1944 şi ulterior a fost arestat, pentru tentativa de a organiza Mişcarea Naţională de Rezistenţă din România ocupată de sovietici. Era însă prea tîrziu. Pînă la 6 martie 1945, funcţionarii statului, trăind instinctiv sentimentul ocupaţiei, s-au împotrivit cît au putut aplicării prevederilor înrobitoare ale Convenţiei de Armistiţiu. Dar odată cu instalarea guvernului Groza la 6 martie 1945, a început în forţă acţiunea de extindere a ”ocupaţiei sovietice” din stradă, în instituţiile publice, pînă la înlăturarea oricărei rezistenţe şi la cotropirea completă a statului. 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

http://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2022/01/armata-rosie.jpghttp://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2022/01/armata-rosie-300x300.jpgrootstireaUncategorised
Laşitate de o parte, beţia învingătorului de alta La două zile de la întoarcerea armelor împotriva Germaniei, pe 25 august 1944, generalul Aurel Aldea, numit ministru al Afacerilor Interne în noul guvern al generalului...