Nu sînt medic, cu atît mai puţin imunolog, deşi sînt doctor – dar în istorie. Din care am învăţat că omenirea a suportat asaltului multor pandemii. Bolile cu o mortalitate mare au inspirat dintodeauna teamă, dar au născut şi măsuri de prevenire. Aplicate atunci, ele au micşorat numărul infectărilor, al victimelor şi au împiedicat o posibilă extincţie a umanităţii.

 

Apoi, odată descoperite mecanismele de răspîndire ale bolii (în cazul ciumei, de pildă, prin purici şi păduchi), reapariţia molimelor a putut fi împiedicată. Iar din 1796, cînd s-au administrat primele vaccinuri (împotriva variolei), am avut la îndemînă o nouă armă de luptă împotriva lor. Acum, din cauze încă neştiute (poate a vitezei în care s-a pus pe piaţă un vaccin aflat încă în faza de experiment), arsenalul pus la bătaie în trecut, de la măsurile de prevenire a bolilor, pînă la vaccinare e subminat chiar de unii din ”beneficiari”. De ce, e greu de răspuns acum, dar un fapt e totuşi clar – cu toate că multe se pun de-a curmezişul, omenirea va trece cu bine, curînd – sper eu – şi peste acest moment greu. Cred asta, întrucît ”istoria ne arată că…”  

Pronie şi vaccinare

…molimele au născut, cum am spus, şi mecanismele de prevenire şi învingere a lor. Dar, după cum am înţeles din lectura unei cărţi mai puţin celebre decît ”Robinson Crusoe”, scrisă tot de Daniel Defoe, ”Jurnal din anul ciumei”, cumplita boală care a devastat Londra în 1665 a dezvoltat şi un alt soi de autoprotecţie, de natură psihică. Nu s-a întîmplat doar atunci, aşa a fost dintodeauna. Dar Defoe explică măiestrit mecanismul. El a publicat cartea în martie 1722, ca şi cum ar fi fost martor ocular al evenimentelor pe care le-a descris, deşi pe atunci avea doar cinci ani. Dar i-a stat la îndemînă un jurnal ţinut de unchiul său Henry Foe, iar ”Jurnalul” a fost publicat de Defoe sub iniţialele ”HF”, el adăungînd datelor rămase de la unchiul său măiestria literară a descrierilor efectelor catastrofei care a lovit Londra şi, mai apoi, a ciumei răspîndite şi în alte părţi din Anglia, în anul 1665.    

 

Daniel Defoe descrie un efect benefic al molimei, căreia personajul său îi supravieţuise. O învăţătură, desprinsă din cursul evenimentelor. Deşi a decis să părăsească Londra şi să se pună la adăpost în vreun sat din împrejurimi (ele însele, devastate apoi de ciuma adusă de londonezii care purtau boala), mai multe i-au stat împotrivă. Astfel încît, supravieţuind tocmai datorită acestor întîmplări socotite nefericite la vremea lor, le-a pus în seama Proniei: ”Tocmai atunci, slujitorul pe care plănuisem să-l iau cu mine mi-a tras chiul: înspăimîntat de năvală molimei, şi nefiind sigur cînd aveam eu de gînd să plec, şi-a luat singur măsuri de apărare şi m-a părăsit; aşa că planurile mele au fost zădărnicite; şi, nu ştiu cum, mereu descopeream că, într-un fel sau altul, ceva se punea în calea hotărîrilor mele de a pleca. Acest lucru mi-a adus în minte nişte gînduri care ar putea fi socotite drept o digresiune fără rost; anume, mi-a intrat în cap că toate obstacolele aveau obîrşia în voinţa cerească. Pomenesc de această meditaţie a mea, întrucît e cea mai bună încheiere pe care ar putea-o folosi cineva într-o împrejurare asemănătoare, mai cu seamă că-i vorba de una care face din datorie o problemă de conştiinţă; e bine să chibzuieşti la toate micile întîmplări care au loc în aceeaşi perioadă şi să le priveşti în complexitatea lor; adică în felul cum se înlănţuie între ele şi în felul cum toate laolaltă se leagă de chestiunea asupra căreia urmează să te hotărăşti, şi atunci, cred, poţi considera că ceea ce-ţi dictează ţie conştiinţa este un semn al Proniei cereşti”.

 

Cel puţin în cazul nostru, al pandemiei de Covid, regulamentul lui Defoe nu s-a aplicat: decizia n-a mai fost una a sinelui, ci un rezultat al manipulării acestui sine într-un adevărat război psihologic, între vaccinişti şi antivaccinişti şi de nevoia (resimţită drept nevoie, de unii chiar năvalnic) de a se înrola într-una din tabere, cu arme şi bagaje. În aceste condiţii, propria judecată, ori propria încredere în puterea Proniei au fost alterate de factorii exteriori, adică de această dezbatere deosebit de aprinsă din spaţiul public şi cel virtual. Şi în Londra în 1665 au existat revolte, împotriva restricţiilor ciumei: autorităţile au închis un birt popular dintr-un cartier sărac, desenînd crucea pe poartă (semnul carantinării), dar localnicii l-au eliberat pe cîrciumar şi familia sa, închişi înăuntru, ca suspecţi de ciumă. Poate nu este exemplul potrivit, dar e singurul: pe atunci, nimeni nu se gîndea la libertăţile încălcate de măsurile drastice luate de Primăria Londrei, cît la groaznica moarte adusă de ciumă.

 

În ceea ce mă priveşte, eu nu m-am simţit parte a acestui război dintre vaccinişti şi antivaccinişti. Am luat însă de bune cele scrise de Defoe şi m-am lăsat purtat de val, care a făcut să-mi fi fost mai uşor să mă vaccinez, decît să nu o fac. Primul fapt a fost că vaccinul există, a fost la îndemînă. Apoi, acela că am însoţit-o pe soţia mea la vaccinare, ea făcînd parte dintr-o categorie la care cumva imunizarea a făcut parte din ”fişa postului” şi, fiind doze libere în plus, m-am hotărît brusc să mă vaccinez şi eu. La această hotărîre a contribuit şi faptul că aşa puteam călători mai uşor în Germania, la fiul meu. Fără să fiu absolut convins de vreo ”tabără” sau argument anume, m-au convins atît aceste mici întîmplări, cît şi propriile nevoi, din anumite momente – şi le-am lăsat pe el să acţioneze, ca ”liber arbitru” al meu. Şi n-a fost deloc rău, nici pentru sufletul meu şi nici pentru trup. Am socotit, ca şi Defoe, aceste împrejurări drept semne ale unei alte voinţe, pentru ca eu să supravieţuiesc neatins de boală.

Omicronul şi ”sentimentul mioritic al fiinţei”

Omenirea are un instinct de supravieţuire, ca oricare organism viu. Ceea ce cred eu că uităm e că şi virusul e la fel. ”Gazda” lui e omul şi, într-o logică firească a lucrurilor, n-ar trebui să-l ucidă. Virusul, deşi e viu, n-are conştiinţă, dar are în schimb o oarecare predictibilitate. Ca organism viu, totuşi dezvoltă mecanisme de adaptare, prin care produce mutaţii, pentru a rămîne viu. E ceea ce, întărit fiind şi de studii încurajatoare care au fost publicate, socotesc, fără a fi un specialist, că s-a întîmplat şi cu ultima variantă Covid, Omicron, care se dovedeşte mult mai ”prietenos” cu gazda sa, organismul uman, în comparaţie. cu variantele anterioare ale bolii.

 

Tot istoria ne arată că asemenea situaţii s-au mai petrecut. Mulţi au asemănat (şi cred că nu fără temei) pandemia de Covid cu gripa spaniolă, de la finele primului război mondial, care, după milioane de victime, făcute între 11 martie 1918, cînd a izbucnit într-o tabără militară din SUA şi pînă la finele anului 1919 şi a îmbolnăvit aproape jumătate din populaţia globului, s-a stins apoi de la sine. Fără să fie cunoscută exact, se estimează că rata mortalităţii a fost una extrem de mare, între 2,5 şi 5%. În prima jumătate a anului de pandemie, au murit 25 de milioane de oameni, cît a ucis SIDA în 25 de ani.

 

 

O altă pandemie a apărut prin infectarea cu virusul H1N1, numită şi ”gripa rusească”, care a izbucnit în 1977-1978, afectîndu-i numai pe cei născuţi după 1950, cînd virusul a mai produs o epidemie, dar a şi imunizat populaţia afectată. Covid-19 nu este deci o experienţă nouă, decît prin aceea că s-a produs într-o epocă a comunicării digitalizate şi, prin urmare, inclusiv dezbaterile asupra a ceea ce trebuie ”să se facă” şi ”să se întîmple” au fost globale. Informaţii, adesea contradictorii despre virusul Covid s-au răspândit mai repede decît el. Astfel încît unele dintre măsurile întreprinse de autorităţi au fost şi ele contradictorii şi au semănat neîncredere într-o parte a populaţiei, neavînd unele dintre ele nicio legătură cu boala, ci mai degrabă cu şpăgile şi prosperitatea ”industrei pharma”. 

 

Un singur exemplu, şi nu mă refer la deja celebrele ”izolete”. La 1 iunie 2020, Mediafax publica o ştire, potrivit căreia mii de români asimptomatici infectaţi cu coronavirus au fost internaţi degeaba în spitale. Alte sute de mii de persoane au fost carantinate, deşi nu aveau niciun simptom. S-a dovedit însă că o persoană infectată, dar care nu are simptome, nu transmite virusul mai departe: din 455 de persoane, subiecţi ai unui studiu, cîte au intrat în contact cu un pacient infectat, dar asimptomatic, niciuna nu a luat boala.

 

Dar ce a fost, a fost. Acum, avem de înfruntat ”valul 5”, despre care eu cred că va trece mai uşor. Poate nu uşor-uşor, dacă am fi fost totuşi mai bine pregătiţi. Şi mai uniţi, în faţa bolii. Un studiu recent care a cercetat periculozitatea Omicron, de după spaima iniţială privind ”tulpina sud-africană” (cu o răspândire chiar mai rapidă decît varianta Delta a Covid-19) ne arată, în ţara de origine a noii tulpini, că riscul spitalizării din cauza Omicron. este cu 80% mai mic decît în cazul variantei Delta. Ceea ce e ”de bine”.

 

Mai mult, un alt studiu, tot din Africa de Sud, unde cercetările asupra Omicron sînt cele mai avansate, pentru că a fost mai mult timp pentru a fi observat virusul în evoluţia sa, relevă că infecţia cu noua tulpină a virusului Covid-19 îmbunătăţeşte imunitatea şi faţă de varianta Delta. E ceea ce scrie Reuters, în 28 decembrie anul trecut. Autorii studiului, efectuat – ce e drept, pe un număr mic de subiecţi – au ajuns la concluzia optimistă că această ”creştere a imunităţii de neutralizare a variantelor Delta (de 4,4 ori – n.n.) la indivizii infectaţi cu Omicron ar putea rezulta din scăderea abilităţii variantei Delta, de a îi reinfecta pe acei indivizi”. Deci, e posibil ca Omicron să ne scape şi de numărul mare de internări, dar şi de mortala variantă Delta. Astfel încît Alex Sigal, un profesor-cercetător din Africa de Sud a spus chiar că, dacă varianta sud-africană se va dovedi mai puţin patogenă, aşa cum indică cercetările lor, atunci ea ”va contribui la eliminarea variantei Delta”. Aşa să dea Dumnezeu!

 

E drept, unii vor spune: şi atunci, la ce a fost şi mai e mai bun vaccinul? Răspunsul e simplu: Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă-n traistă. Vaccinul e o alegere a fiecăruia, de a elimina o parte din riscuri, pentru că pandemia nu a dispărut. Dacă studiile se vor confirma, înseamnă că Omicronul nu va ucide la fel de mulţi oameni, precum şi variantele anterioare şi că virusul se adaptează, pentru a nu-şi ucide ”gazda”. Dar nu că e un ”prieten al omului”: e totuşi un virus. În schimb, vaccinul împotriva Covid e o alegere la îndemînă, care ne-a fost dată să ne punem la oarecare adăpost, să nu ne lăsăm singuri pradă bolii – deşi chiar şi asta, pînă la urmă, e de înţeles, ca o formă de ”sentiment mioritic al fiinţei”.

http://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2022/01/profimedia-0645547929-2.jpghttp://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2022/01/profimedia-0645547929-2-300x300.jpgrootstireaUncategorised
Nu sînt medic, cu atît mai puţin imunolog, deşi sînt doctor – dar în istorie. Din care am învăţat că omenirea a suportat asaltului multor pandemii. Bolile cu o mortalitate mare au inspirat ...