Chipurile morţii

În februarie 2010, cînd am fost înlăturat de la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului pe care îl fondasem în 2005, ştiam deja de existenţa cimitirului lagărului de la Periprava. În 2007, doamna Manuela Hagiopol, fiica unui deţinut mort la Periprava, a venit la Institut şi m-a rugat să o ajut să-şi găsească tatăl. Ştia despre el de la un coleg de detenţie, care a supravieţuit iadului de stuf, că la înmormîntare deţinuţii au reuşit să-i strecoare în groapă o sticluţă goală de parfum, cu un bileţel cu numele său: Eugen Basica.

Despre acest deţinut mort ştiam din fişa matricolă penitenciară că era de profesie medic veterinar, născut la Strehaia, în 14 decembrie 1911. Eugen Basica avea la data arestării o fată (pe Manuela) şi un băiat. Ridicat la 2 iunie 1959, de către Securitatea din Craiova, a fost trimis cu Decizia MAI nr.100 la UM 0830 Periprava, colonia penitenciară din acest colţ de Românie, unde şi-a găsit sfîrşitul în 19 decembrie 1959, la cîteva zile după ce împlinise 48 de ani şi după şapte luni petrecute în lagărul în care comandantul Ioan Ficior instituise un regim de exterminare.

Atunci, în 2007, impresionat de durerea şi lacrimile din ochii doamnei Manuela Hagiopol, l-am rugat pe colegul meu Constantin Vasilescu (care nu demult şi-a susţinut un doctorat, în istoria lagărului de la Periprava) să reconstituie, pe baza evidenţelor din fişele matricole penitenciare, lista tuturor morţilor de acolo. A găsit 124 de deţinuţi, care şi-au aflat sfîrşitul în lagărul dintre braţele Chilia şi Sulina ale Deltei, la vărsarea Dunării în mare, începînd cu primele luni ale anului 1959, cînd barăcile s-au ridicat dintre nisipuri şi stuf, din munca primelor ”loturi” de deţinuţi. Aduşi pe bacurile-închisori care purtau nume străine (”Gironde” şi ”Chambron”), pentru a nu bănui nimeni ce se ascunde în pîntecele lor metalic, ei au fost şi primele victime ale lagărului.

Constantin Vasilescu a fost între cei pe care i-am trimis în vara anului 2007 să identifice exact locul în care victimele au fost îngropate: în cimitirul lipovenesc din Periprava, unde mulţi dintre cei 124 de morţi ai lagărului au fost îngropaţi la o mică adîncime în nisipul arzător al grindului, puţin peste o jumătate de metru. Cel mai adînc mormînt pe care l-am găsit săpat pentru un deţinut avea un metru şi zece.

Aici la Periprava moartea a luat multe chipuri şi le-am privit, în cei şapte ani, pe fiecare în parte. Osemintele morţilor zac în nisip, unde au fost aruncaţi, cei mai mulţi, goi – nu am găsit decît în cinci-şase cazuri urma unor veşminte – nasturi, găici metalice, o cataramă. Doar doi deţinuţi erau încălţaţi, cu ghete.  Cei mai mulţi dintre morţi au fost vîrîţi în nişte lăzi din stufit (plăci de stuf compactat), întărite cu şipci de lemn. Alţi doi deţinuţi au fost pur şi simplu împachetaţi unul lîngă altul într-o rogojină, legaţi cu sîrmă ghimpată – de care n-au scăpat nici după moarte. Şi pe restul i-am găsit puşi, uneori chiar înghesuiţi în lăzi din scînduri subţiri de brad – aici, în acest colţ estic al Deltei de pe braţul Chilia, lemnul e o materie preţioasă. Fapt pentru care, iarăşi, într-o ladă mai mare am găsit, în aceşti şapte ani, pe doi dintre ei, înfrăţiţi în moarte.

În perioada 1959 – 1964, în această colonie penitenciară au fost aduşi mii de deţinuţi, în scopul construirii unui dig cu lungimea de 16,5 km, între localităţile Periprava şi Sfiştofca, precum şi a înălţării şoselei din Periprava, pe o distanţă de 2,5 km. Cînd aceste lucrări au fost finalizate, au fost trecuţi la ”munci agricole”, în cadrul imensei Gospodării Agricole de Stat aparţinînd Ministerului Afacerilor Interne, care alături de cea de la Salcia, din Insula Mare a Brăilei, furniza necesarul de legume de pe masa securiştilor, miliţienilor şi restului ”cadrelor”, iar ce era de prisos, adică era pe pragul de a se strica, ajungea în gamelele deţinuţilor din sistemul penitenciar. Un sistem în care victimele îşi hrăneau călăii, din sudoarea trupurilor lor.

2020, ”anul de cumpănă” la Periprava

Un comunicat preliminar din august 2018 al Parchetului General, Secţia Parchetelor Militare care coordonează cercetările în dosarul penal deschis asupra morţilor de la Periprava arăta că ”Pe parcursul acestui interval de timp, (între 1959-1964, cît a funcţionat lagărul – n.n.) s-a produs moartea unui număr de cel puţin 124 deţinuţi, majoritatea condamnaţi politic, decesul acestora fiind cauzat, atît de condiţiile meteorologice extreme, cît şi de lipsa de hrană, lipsa apei potabile şi a asistenţei medicale, precum şi de accidente de muncă survenite în condiţiile unui regim istovitor şi al comportamentului abuziv şi violent al personalului de pază, încadrat la diverse unităţi militare”.

De la început, echipa noastră a colaborat excelent cu echipa procurorilor militari (Toma Octavian şi Gheorghe Stanciu) şi cu conducerea Secţiei Parchetelor Militare (generalul Gheorghe Cosneanu, colonelul Cătălin Piţu), cu poliţiştii tulceni Gabriel Cristea şi Dan Danielencu, cu medicul legist Vasile Daşanu. Ei sînt cei fără a căror coordonare oficială n-am fi putut întreprinde aceste cercetări în căutarea ”poporului pierdut” la Periprava. În cursul anului 2016, între Parchetul General şi IICCMER a fost încheiat “Protocolul privind stabilirea unor măsuri de natură organizatorică necesare efectuării cu celeritate a activităţilor de urmărire penală în cauzele care au ca obiect încălcări ale drepturilor omului în perioada regimului comunist din România”.

Scopul protocolului îl constituia ”crearea mecanismelor necesare cooperării eficiente în vederea aflării adevărului şi efectuării unei anchete efective în cauzele privind infracţiuni contra umanităţii în perioada menţionată”.

Dar din iunie 2020 acest protocol n-a mai funcţionat. După ce eu am fost pentru a doua oară înlăturat de la IICCMER, în primele zile din februarie 2020, la exact un deceniu de la prima ”debarcare” survenită în urma înlăturării mele din dispoziţia lui Traian Băsescu, pentru a-i face loc la conducerea acestuia lui Vladimir Tismăneanu, istoria s-a repetat.

Pentru a nu fi subiectiv, reproduc succint ceea ce scria ziaristul Florin Boşoteanu în 20 iunie 2020, sub titlul ”ICCMER – între interesul naţional şi decadenţă”, pe site-ul ”60m.RO”: ”De mulţi ani şi pînă în urmă cu puţin timp, mulţi pasionaţi de istorie şi arheologie contemporană urmăreau pe unele site-uri de socializare şi nu numai, munca în teren depusă de către Gheorghe Petrov şi Marius Oprea, cu rezultate remarcabile în devoalarea crimelor comunismului şi descoperirea rămăşiţelor pămînteşti ale victimelor acestui regim. Acest lucru însă a încetat chiar luna aceasta, cei doi specialişti fiind îndepărtaţi pe rînd din acest institut, aparent fără un motiv argumentat. Cert este însă faptul că, avînd un portofoliu bogat în activitatea lor, cei doi specialişti împreună cu echipa pe care o conduceau nu pot fi acuzaţi de lipsă de profesionalism. Contactat pentru lămuriri suplimentare, Gheorghe Petrov ne dezvăluie indignarea prin cîteva cuvinte: ziua de 10 iulie 2020 a fost ultima pe care am petrecut-o în calitate de angajat al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

După schimbarea politică intervenită în luna ianuarie la nivelul conducerii institutului, în loc de înţelegere, conlucrare şi o minimă recunoştinţă, am avut parte doar de umilinţă, asociată cu măsuri arbitrare şi absurde, aplicate  intenţionat şi cu un scop precis, care m-au obligat să mă retrag fără voia mea din această instituţie intrată în disoluţie. Forţat de împrejurări, Marius Oprea a fost primul care a trebuit să plece din cadrul institutului încă din luna ianuarie 2020.
IICCMER a fost înfiinţat în anul 2005 de către Marius Oprea, acesta fiind şi primul preşedinte executiv al acestuia pînă în anul 2010, cînd a fost îndepărtat din funcţie, tot atunci fiind nevoit să plece şi Gheorghe Petrov. Cei doi au revenit la colaborare cu Institutul în 2012, prin detaşare, reluîndu-şi activităţile de cercetare pe care nu le-au întrerupt nici în perioada cît au lipsit, în munca de pe şantierele arheologice alături de încă trei colaboratori (Paul Scrobotă de la Muzeul de Istorie Aiud, Horaţiu Groza de la Muzeul de Istorie din Turda şi Gabriel Rustoiu, directorul  Muzeului Naţional al Unirii, Alba Iulia), cu care timp de 15 de ani au format o echipă unică de specialişti. Au reuşit împreună să readucă la lumină adevărul istoric despre multe cazuri de crime înfăptuite de regimul comunist, multe familii reuşind astfel să îşi poată descoperi şi îngropa creştineşte bunicii şi străbunicii care au avut curajul să se opună regimului”.

Dar anul trecut, care a fost ”anul sub cumpănă” la Periprava, nu s-a reuşit împiedicarea cercetărilor noastre, care s-au desfăşurat, totuşi, ca în fiecare an, în colaborare cu Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General. Dosarul trebuie finalizat – iar în condiţiile în care IICCMER nu se mai ocupa cu aşa ceva, am făcut-o noi, ”echipa operativă”, cum o numeşte Petrov, nu ştiu dacă din convingere, sau cu un umor ascuns. Toţi am semnat un protocol şi lucrăm sub patronajul mult mai onorant al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi cu finanţare de la Fundaţia Doina Cornea, al cărei preşedinte, Leontin Iuhas, ni s-a alăturat la Periprava, alături de tînărul arheolog Pal Andras.

La finanţarea săpăturilor din acest an au contribut efectiv şi mulţi dintre cititorii MEDIAFAX, care au donat pentru continuarea căutării ”poporului pierdut” la Periprava (în contul Fundaţiei, afişat mai jos). Alături de noi a fost şi în acest an, cum o face de cinci ani încoace, Octav Bjoza, preşedintele AFDPR, el însuşi deţinut la Periprava, care a văzut şi evocat adesea, prin osemintele pe care noi le scoatem din nisip, umbrele camarazilor săi de lagăr. E greu însă de rezumat, în doar cele cîteva pagini ale unui reportaj, emoţia şi trăirile miilor de ore petrecute la Periprava, printre fire de nisip şi sfinţi.

De-a lungul celor şapte ani succesivi de campanii arheologice, am găsit osemintele a 65 de deţinuţi. Două din cele 67 de morminte erau goale: osemintele celor  morţi au fost recuperate în secret de urmaşi, cîndva în ultimele decenii ale regimului comunist. Am găsit uitate în urmă doar cîteva falange ale degetelor de la mîna unuia dintre ei.  Cunoaştem numele, vîrsta, înălţimea fiecărui mort al Peripravei. Nu-i ştim însă identitatea precisă: ce nume să dăm ultimelor oseminte descoperite, dintre cele 124, pe care le avem la îndemînă? Acesta e şi rostul final al cercetărilor noastre: să dăm un nume morţilor găsiţi şi să-i redăm familiilor lor.

Ţara lui Ficior

În imensa colonie penitenciară de la Periprava  deţinuţii erau trimişi iarna la stuf şi vara construiau diguri sau lucrau în agricultură. Ei au ridicat şi clădirile administraţiei lagărului de la Periprava, pe care aveau să îl populeze. Primii ajunşi aici în 1957, au dormit mai întîi pe pămînt – mai bine spus, pe nisip, cu feţele lor albe ca hîrtia, de oameni dintre care mulţi, scoşi din temniţe unde nu văzuseră de ani de zile lumina soarelui, primiseră măcar această libertate de a vedea cerul. Şi unii, de a muri sub el. Pentru cei mai în vîrstă, întîlnirea cu lumina schimbată în arşită în faţa căreia nu aveau cum să se apere, a fost de-a dreptul fatală. Apoi, puţinul sînge care le curgea tuturor prin vene, dacă nu era scurs de bîtele gardienilor, era supt, în sudoarea rece a nopţii, de roiurile la fel de necruţătoare ale ţînţarilor.

Periprava a devenit, cu acte în regulă, un lagăr de muncă. Adică de moarte. La comanda acestei legendare colonii penitenciare a ajuns maiorul Ion Ficior, ardelean, originar de pe valea Tîrnavelor, tînăr activist de partid din 1948. Absolvise şcoala de comandanţi de penitenciare, iar după mai multe funcţii de comandă în sistem, în septembrie 1960 a ajuns comandant la Periprava, devenit cel mai înfricoşător lagăr de muncă din România. Florin Constantin Pavlovici, unul dintre cei care au trecut prin acest lagăr, scria în cartea sa de memorii: ”îmi ziceam că oriunde va fi mai bine, decît în groapa aceea cu mirosuri pestilenţiale, la discreţia unor gardieni criminali, beţi de rachiu, îmbătaţi de gustul puterii şi al sîngelui“.

Ficior era unul din puţinii comandanţi din sistemul penitenciar al României comuniste care absolvise şi un liceu. Şi era poate furios că fusese exilat în acest capăt al lumii, numai astfel se explică ceea ce a făcut la Periprava. Faptele lui n-au rămas nepedepsite, nu doar de către Dumnezeu: în urma demersurilor IICCMER, Ficior este al doilea comandant din fostul sistem concentraţionar comunist, condamnat pentru crime împotriva umanităţii, la 20 de ani de închisoare, probabil şi ultimul. Deţinuţii de la Periprava l-au auzit, decretînd în faţa careului în care erau adunaţi gardienii şi brigadierii coloniei penitenciare că ”deţinuţii nu au dreptul decît la soare şi la aer“.

Şi-n rest, dreptul care nu le putea fi oprit de nimeni, acela să moară. Localnicii din Periprava mi-au spus mulţi, şi în diferite forme în aceşti şapte ani pe care i-am petrecut acolo, că în vremea în care auzeau noaptea scîrţîind căruţa lagărului, care aducea aici cîte un mort, ei stingeau lămpile şi se îndepărtau de ferestre, după cum li se ordonase că trebuie să facă. Şirul de deţinuţi care mărşăluiau în fiecare zi sub ochii lor spre locul de chin nu putea fi ascuns. Dar moartea lor era un secret. 

Acum, la capătul a şapte ani la Periprava, moartea a 67 dintre deţinuţii de aici e o certitudine şi nu un secret. Lor le înalţ rugăciunea obişnuită în fiecare duminică, a martirilor comunismului: ”O, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeule! Primeşte jertfa si rugăciunile mucenicilor Tăi români, jertfiţi în lagăre, închisori şi domicilii obligatorii şi miluieşte-ne şi iartă-ne pe noi, nevrednicii lor urmaşi, care nu ne-am ridicat la înălţimea jertfei lor…”

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

http://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2021/07/rugaciune-la-periprava.jpghttp://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2021/07/rugaciune-la-periprava-300x300.jpgrootstireaUncategorised
Chipurile morţii În februarie 2010, cînd am fost înlăturat de la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului pe care îl fondasem în 2005, ştiam deja de existenţa cimitirului lagărului de la ...