”Păream verigile unui lanţ viu, cocori decrepiţi şi bolnavi”

Deţinuţii aduşi la Periprava începînd din 1958, cînd au fost puşi să construiască ei înşişi îngrăditurile şi barăcile în care aveau să-şi ispăşească noua pedeapsă erau condamnaţi al căror termen de executare a pedepsei cu închisoarea expirase, dar asupra cărora Securitatea hotărîse că nu s-au ”reeducat” şi le-a prelungit arbitrar, prin decizii ”administrative”, anii de detenţie, de la unul, pînă la cinci. Între patru şi şase sute erau ”cazaţi” pe două şlepuri, camuflate sub pavilion grecesc şi francez şi ancorate pe braţul Chilia în dreptul localităţii sub un pîlc de sălcii. Erau înghesuiţi pe priciuri suprapuse, în calele încinse vara şi îngheţate iarna, sub asaltul nemilos al ţînţarilor sau muşcăturile gerului. Alţi 1500-2000, în funcţie de ”necesarul de muncă”, au fost aşezaţi pe priciurile barăcilor de la Grindu, la 3-4 kilometri de sat spre pădurea Letea, sau în barăcile construite tot de ei, în proximitatea clădirilor administrative ale lagărului.

Cum puteţi dona pentru Fundaţia ”Doina Cornea”, cu specificaţia ”pentru săpături”:  

  •  
  • BRD Cluj – Leontin H. Iuhas
  • LEI: RO78BRDE130SV17115061300
  • EURO: RO20BRDE130SV17128831300
  • PayPal: [email protected]

Craniu descoperit în urma săpăturilor efectuate de o echipă de arheologi şi istoricul Marius Oprea la Periprava, unde 124 de deţinuţi au fost aruncaţi în gropi comune

Din 1959, deţinuţii aduşi aici au început o vastă acţiune de ridicare a unor diguri, între localităţile Sfiştofca (dinspre Sulina) şi Periprava, aflată pe braţul Chilia al Deltei. Scopul (atins) era acela de înfiinţare aici ale unor ”gospodării agricole de stat”, gestionate de Ministerul de Interne, pentru ”necesarul propriu” de legume şi alte produse. Munca la diguri a făcut cele mai multe victime, dintre cei 124 de deţinuţi care au murit aici, pînă la eliberarea tuturor ”politicilor” în vara anului 1964.

Viaţa nu trebuie privită doar în culori cenuşii. Pentru aceşti oameni, consideraţi ”duşmani ai poporului” de către un regim care era el însuşi duşman al întregii Românii exista, pentru că era căutat, cîte un strop de fericire în fiecare zi petrecută în spatele sîrmei ghimpate. Numai aşa au putut supravieţui. Mintea omenească este astfel alcătuită de Dumnezeu, încît poate găsi o fărîmă de lumină şi speranţă în cele mai neaşteptate locuri. Chiar şi într-un lagăr de muncă forţată, dusă pînă la epuizarea şi exterminarea deţinuţilor, veşnic înfometaţi şi mai toţi suferinzi, după ani grei de detenţie.

Unul dintre supravieţuitorii lagărului de la Periprava, Florin Pavlovici, relatează în cartea sa ”Tortura, pe înţelesu tuturor” asemenea momente: ”Toată vara am construit diguri. Părăseam bacul la răsăritul soarelui şi ne întorceam la apusul lui. Mergeam în coloană, ordonaţi în rînduri de cîte cinci, ţinîndu-ne de braţ, cu coatele îndoite, păziţi pe margine de cîini şi soldaţi. Păream verigile unui lanţ viu, cocori decrepiţi şi bolnavi, adunaţi într-un stol care se lărgeşte şi se strînge din zbor. Drumul pînă la punctul de lucru şi înapoi urma creasta digului şi marca momentul cel mai fericit al zilei.

Într-o parte se întindea, cît vedeai cu ochii, marea de stuf, cu spice vălurite de adierea abia simţită a vîntului. În cealaltă parte se lăbărţau moşiile Securităţii din jurul lagărului Periprava, cu antipaticele lanuri de porumb şi sfeclă de zahăr. Deasupra, un cer neverosimil de curat şi albastru ne făcea să ne placă viaţa în sclavie. Cei cîţiva kilometri îi parcurgeam în tăcere, fără să grăbim pasul. Gardienii care ne însoţeau îşi vedeau de gîndurile lor, promenada asta părea binevenită şi pentru ei. Doar soldaţii din cordonul de pază mărşăluiau încordaţi şi sumbri. În fiecare dimineaţă, la primul cot al digului, dădeam peste un lipovean bătrîn care îşi păştea oile la marginea apei. Se întorcea întotdeauna cu faţa spre noi, avea o barbă frumoasă, albă şi lungă pînă aproape de brîu, încîlcită ca o plasă de peşte, se oprea din mers, îşi scotea pălăria şi ne petrecea cu cruci mari, obosite, fără să se grăbească, fără să se ascundă, pînă ne pierdea din ochi. Compasiunea lui o primeam ca pe o binecuvîntare frăţească”.

Asemenea momente, precum crucea făcută asupra coloanei de deţinuţi în mijlocul cordonului de gardieni, mărşăluind prin praful de la Periprava, le-am simţit că mai dăinuie, în cei şapte ani de cînd ne aflăm aici, pentru a-i scoate din gropile lor fără cruce şi a-i întoarce în rînduiala lumii şi urmaşilor lor, pe cele 124 de victime ale lagărului de la Periprava. Pe una din uliţele satului, un localnic a pus, în această vară pe gardul său de scînduri mai multe fotografii, cu chipurile unor locuitori de altădată ai acestui colţ de lume – aşa trebuie să fi arătat şi bătrînul care cuteza să-i binecuvînteze pe deţinuţi, ca mai toţi cei care au privit, cu frică, dar şi cu compasiune creştinească, şirurile de deţinuţi care le treceau zilnic pe sub ochi.

CITEŞTE ŞI PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | Încă 11 morminte ale victimelor lagărului de la Periprava, găsite fără niciun ajutor de la guvernul Cîţu

 

Securitatea era preocupată de moartea purceilor din ferma MAI, nu a deţinuţilor   

Altfel priveau însă responsabilii de la Interne lagărul de muncă forţată de aici. Grija lor, aşa cum reiese dintr-o informare din 12 noiembrie 1962, cu antetul Ministerului Afacerilor Interne, Cabinetul Ministrului, semnată de căpitanul Magheru, ”lucrător operativ prim”, era legată de ”activitatea contrainformativă”, dusă în rîndul deţinuţilor. Adică, de recrutarea de informatori printre ei, ”pentru a menţine situaţia sub control”. Şi lucrurile nu stăteau prea bine – era vorba de deţinuţi cu experienţă, de oameni care supravieţuiseră anchetelor, carcerelor şi unui regim de temniţă care nu le frînsese voinţa – tocmai de aceea nici nu fuseseră eliberaţi ”la termen”. Nu prea avea nimeni cum să-I determine, în ceasul al 12-lea, să colaboreze cu torţionarii lor. Dar vinovaţi trebuiau găsiţi, pentru că nu putea fi vinovat regimul.

S-au şi găsit: ”Lipsuri mai grave au şeful biroului K (de contrainformaţii penitenciare – n.n.) Dobrogea, căpitan Ivaşcu Ion, şi locţiitorul său maior Ene Constantin, în munca de reeducare a deţinuţilor contrarevoluţionari de la coloniile Periprava şi Salcia. Deşi biroul K din regiunea Dobrogea a fost printre primele care au început această muncă de reeducare, din ordinal conducerii ministerului, la sfîrşitul anului 1960, cu sprijinul direct al conducerii Serviciului K, a reuşit să obţină primele rezultate de început, pe baza cărora s-a extins această muncă şi în alte penitenciare, însă nu a continuat munca în acelaşi ritm, nu a dezvoltat-o conform sarcinilor şi ordinelor date de conducerea ministerului”. Astfel încît, se constata la şedinţa din 6 decembrie 1962, care a analizat ”felul cum se execută acest ordin” de recrutare a informatorilor printre deţinuţi, ”conducerea ministerului a criticat în mod deosebit pe tovarăşii de la Biroul K Dobrogea, care nu au obţinut rezultate la nivelul cerinţelor muncii şi posibilităţilor lor. Agentura din rîndul deţinuţilor contrarevoluţionari, în număr de 33 agenţi (în toate lagărele din Dobrogea! – n.n.) este cu totul insuficientă pentru supravegherea informativ – operativă a celor cca 2900 deţinuţi contrarevoluţionari, pentru susţinerea muncii de reeducare”.

Situaţia era jalnică, nu aveau mai deloc ”note informative” utile din lagărele de muncă. ”În regiunea Dobrogea nu s-a făcut aproape nimic, în ce priveşte munca individuală de prelucrare a unor deţinuţi, ce au avut funcţii de răspundere în trecut. Materialul informativ, în problema reeducării este confuz şi prezintă unele manifestări pozitive şi negative ale unor deţinuţi , care nu prezintă mare importanţă în acţiunea de reeducare. Căpitanul Ivaşcu Ion trebuie să lichideze cu lipsurile (…). Tovarăşul Ivaşcu trebuie să analizeze situaţia de pe următoarea poziţie: în regiunea Dobrogea este concentral cel mai mare număr de deţinuţi; aproape toţi deţinuţii din regiune muncesc în unităţile productive ale ministerului; din totalul gospodăriilor agricole M.A.I., cel mai mare număr se află pe teritoriul Dobrogei, iar ponderea economică a acestor gospodării este foarte mare; numeric, biroul K Dobrogea este cel mai mare, în comparaţie cu celelalte birouri K din ţară. Consider ca tovarăşul Ivaşcu Ion trebuie să judece lucrurile în felul acesta, înainte de toate : locţiitorul său, maiorul Ene Constantin, care a condus biroul un an de zile, timp în care tovarăşul Ivaşcu a fost la şcoală, a lucrat foarte prost, a dat dovadă de multe lipsuri. După părerea mea, maiorul Ene Constantin ori este un leneş, ori un incapabil!”.

Incapabili nu erau, bineînţeles, doar şefii. La Periprava, fostul deţinut Spiru Zechiu îşi amintea în cartea sa ”Memorii octogenare” că ”ofiţerul politic se numea Corsei, un lipovean, puţin analfabet sau neinspirat, cum vrei să-i spui, nu contează, nu vorbea decît foarte rar – de unde vocabular? – să nu se dea în spectacol. Se ajuta în schimb de braţele lungi terminate cu nişte palme şi degete noduroase, de care te îngrozeai că ai putea face cunoştinţă cu ele. Aşa cum a fost creat, politicul nu s-a purtat totuşi prea hain cu noi. Era destul de reţinut, iar noi mulţumiţi”. Recrutase, între miile de deţinuţi, un singur informator, fost demnitar comunist, Angelescu, căzut în dizgraţie şi ajuns în lagăr, pe care-l ştiau toţi şi de care se fereau toţi.

La Periprava, ca în celelalte lagăre de muncă din Dobrogea, deţinuţii deveniseră o mare familie: ”am lucrat cot la cot cu oameni osîndiţi din toate pătrurile sociale, aşa cum erau ele orînduite în ţară. Eram un tot de suferinţă şi îngăduitori între noi. Mi-au fost dragi toţi”, îşi aduce aminte Spiru Zechiu, rememorîndu-i şi pe cei de care ştia ori i-a văzut el însuşi murind acolo. În schimb, tot documentele Securităţii arată cît de puţin contau oamenii. 1962, un an de vîrf al mortalităţii între deţinuţi, ajuşi deja la capătul puterilor după terminarea kilometrilor de diguri între Sfiştofca şi Periprava, ocazie cu care imense terenuri au fost ”redate” agriculturii, consemnau doar că ”la Periprava – datorită lipsurilor în îngrijirea şi alimentarea purceilor -, în lunile ianuarie-martie, au murit 191 purcei”, motiv pentru care s-a dispus o anchetă la faţa locului. Nu s-a precizat în niciun raport cîţi deţinuţi au murit în aceeaşi perioadă, aflîndu-şi mormîntul fără cruce în cimitirul lipovenesc din sat.

 

La Periprava se vinde de cînd lumea ”Loz în plic”

Au mai fost menţionate în documentele Securităţii şi alte abateri ale cadrelor, care nu erau legate de incompetenţă, ci de plictiseala şi lipsa de perspectivă a vieţii izolate de la Periprava. Aveau magazin propriu, locuinţe în blocuri ale cadrelor, chiar şi o şcoală pentru copii, căci mulţi şi-au adus familiile cu ei, dar cei peste 470 de gardieni, personal civil (ingineri agronomi, mecanici, doctor ş.a.) aduşi să pună în funcţiune şi să menţină imensul IAS se plictiseau de moarte. Astfel încît la un control efectuat în 1965, după eliberarea deţinuţilor politici, s-a descoperit că ”la compania Periprava din Brigada pază Constanţa (a trupelor de Securitate, care asigurau paza – n.n.), au fost întocmite documente fictive, în luna noiembrie 1965, pentru scaderea unui numar de peste 2000 cartuşe”. Au motivat că paznicii lagărului efectuaseră trageri ”pentru care nu s-au încheiat actele necesare”, dar toată lumea ştia că acele cartuşe au fost risipite în anii trecuţi la vînătoare de iepuri, mistreţi, raţe şi gîşte sălbatice, de care acest colţ al Deltei nu ducea deloc lipsă şi care le puneau ceva vînat pe masă.

Din 1962 mai ales, după terminarea muncii la dig, deţinuţii au schimbat roabele şi lopeţile cu sapa şi viaţa lor a devenit ceva mai uşoară. Deţinuţii au fost folosiţi la construirea şcolii din sat (FOTO – ilustraţia de deschidere), astăzi închisă din lipsă de elevi. Singurul populat e magazninul-restaurant, ridicat tot de ei la Periprava, unde o tăbliţă ne mai anunţă că ”Aici se vinde Loz în plic”. O mare parte din deţinuţi erau ţărani şi priceperea lor a făcut ca IAS-ul Ministerului de Interne creat la Periprava să devină din 1962 furnizor principal de legume pentru popota şi nevoile ministerului, dar şi autorul unor producţii-record pe ţară la porumb şi sfeclă (deşi niciunul dintre autorii-deţinuţi ai acestor recolte n-a fost ”evidenţiat”).

În 1962, deţinuţii au mai avut parte de o surpriză. Aşa cum arată raportul citat al căpitanului Magheru din noiembrie 1962, în acel an începuse”procesul de reeducare, ca urmare a aplicării măsurilor informative şi cultural-educative asupra unor categorii de deţinuţi”. Rezultatele obţinute nu erau unele deosebite. La ”locul de muncă Periprava”, cum e eufemistic numit lagărul în documentele Securităţii, ”unde sînt internate elementele legionare şi foste membre ale partidelor istorice, eliberate din închisoare (de parcă s-ar afla acolo de bunăvoie, la cerere, pentru a se ”însănătoşi” moral – n.n.), ca şi în toate penitenciarele, cu excepţia Penitenciarului Aiud, activitatea cultural-educativă şi informativ-operativă a început de curînd, în prezent fiind în curs de aplicare măsurile prevăzute în plan”.

Dacă în materie ”informativ-operativă” nu stăteau deloc bine, iată cum îşi aminteşte acelaşi supravieţuitor al Peripravei, deţinutul Spiru Zechiu, că s-a desfăşurat  această ”activitate cultural-educativă”: ”Pe neaşteptate, ne pomenim cu ziare şi filme. După 11 ani citeam, după 11 ani vedeam un ecran din cearşafuri. Şi dintr-o parte, şi din cealaltă am luat cunoştinţă de realizările minunate în toate domeniile, pe tot cuprinsul ţării, care înaintează cu paşi repezi, spre socialismul biruitor”. Totuşi, chiar şi asemenea evenimente, prilej de comentarii ironice (în şoaptă) ”curgeau în favoarea noastră,scoţîndu-ne din amorţeala zilnică, monotonă”.  

A venit apoi şi mult-aşteptata eliberare. Dar ea nu a putut să şteargă destinele distruse ale deţinuţilor. Spiru Zechiu îşi încheie astfel memoriile scrise la 80 de ani: ”Nu cunosc, nu ştiu ce popor s-a lepădat aşa de dur de generaţii întregi, care au gîndit altfel decît stăpînii lui, slugi ale unei împărăţii străine de duhul pămîntului nostru. Nu ştiu în ce colţ de lume au fost despărţiţi cu atîta cruzime copiii de părinţi şi părinţii de copii şi toţi de mamele lor rămase singure, îngenunchind la icoane, în aşteptarea lor. În închisoare eram de cînd lumea, şi în lume n-am fost niciodată”. 

Cum puteţi dona pentru Fundaţia ”Doina Cornea”, cu specificaţia ”pentru săpături”: 

  • BRD Cluj – Leontin H. Iuhas
  • LEI: RO78BRDE130SV17115061300
  • EURO: RO20BRDE130SV17128831300
  • PayPal: [email protected]

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

http://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2019/06/pixel-1.pnghttp://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2019/06/pixel-1.pngrootstireaUncategorised
”Păream verigile unui lanţ viu, cocori decrepiţi şi bolnavi” Deţinuţii aduşi la Periprava începînd din 1958, cînd au fost puşi să construiască ei înşişi îngrăditurile şi barăcile în care aveau să-şi ispăşească noua pedeapsă...