Ca toţi marii publicişti din Istoria presei româneşti, directorul şi patronul Universului, Stelian Popescu, apelează din plin în comentariile sale de pe prima pagină a Universului la ideile generale, singurele care dau rezistenţă în timp activităţii de gazetar. Viaţa social-politică de la noi, realităţile din jur, către care se îndreaptă luneta autorului, e văzută din perspectiva unor idei generale dobîndite de Stelian Popescu din experienţa de viaţă şi de lectură. În acelaşi timp, din iscodirea realităţilor contemporane, autorul extrage idei generale, nu de puţine ori învăţături, pe care el le doreşte urmate de politicieni şi dregători. Iată un exemplu de astfel de învăţătură, cu atît mai importantă azi cu cît în opinia publică îşi face drum criteriul onestităţii în viaţa politică:

„Autoritatea, în orice direcţie ar fi, nu este suficient să fie aparentă; trebuie să se simtă că ea are temelii morale şi că este îndreptăţită şi autorizată de acel imponderabil pe care-l dă severa şi pilduitoarea statornicie morală.” (Stelian Popescu, Puterile morale, Universul, 13 iunie 1934)

O greşeală veşnic repetată în Istoria României moderne e surprinsă de Stelian Popescu în Graba strică treaba, Universul, 8 noiembrie 1940:

„Una din greşelile lumii politice de la noi a fost că, ori de cîte ori se schimbau guvernele, noii veniţi se credeau unşi de Dumnezeu şi că odată cu ei s-a coborît şi raiul pe pămînt. Tot ce se făcuse înainte era rău, iar tot ceea ce era de făcut, trebuie apriori să fie considerat de bun. Experienţa dovedea în urmă cît de înşelătoare erau promisiunile şi ce consecinţe funeste aveau asupra opiniei publice, care nu mai pune temei pe nici un fel de promisiuni. O indiferenţă aproape generală întîmpina schimbările de guvern, chiar şi atunci cînd unele dintre ele puteau să îndreptăţească multe speranţe.”

Multe dintre ideile generale, ivite şi înflorite din scăpărarea inteligenţei la atingerea cu un fapt concret, sînt valabile şi azi.

Comentariul „Dar eu… cu cine votez?”, Universul, 15 decembrie 1937, consacrat alegerilor din 1937, printre cele mai frămîntate din istoria parlamentarismului românesc, semnalează permanenţa lui Caragiale în istoria politicii româneşti:

„Dintre scriitorii şi cugetătorii neamului nostru, Caragiale este acela a cărui operă e şi azi şi va fi şi mîine, veşnic vie, atunci cînd e vorba de frămîntările politice.

Şi rar se pot vedea frămîntări politice mai acute decît cele de azi, cînd partidele sunt la cuţite, cînd prin programe şi manifeste fiecare aruncă celuilalt tot felul de învinuiri – cînd promisiunile zăpăcesc toate minţile. Aceste frămîntări politice fac opera lui Caragiale vie, nu numai datorită humorului său, dar mai ales măiestriei cu care a fixat moravurile neamului căruia a aparţinut.”

Spunea asta Stelian Popescu în decembrie 1937. La fel de bine ar fi putut s-o spună şi în anul ăsta.

Caragiale ne-a blestemat să trăim ca în opera sa.

De o valabilitate indiscutabilă azi rămîne tableta Inamicul n-rul 1, din Universul, 1 decembrie 1937. Inamicul n-rul unu e Lichelismul, aşa cum se va vedea din text :

„Inamicul cel mare, adevăratul Inamic No. 1, este azi în ţara noastră – LICHELISMUL- .

Împotriva acestui inamic ar fi trebuit, pentru salvarea vieţii noastre publice, să se fi unit toate partidele, toate grupele şi grupuleţele politice, care solicită voturile cetăţenilor. Pe acest inamic l-am mai semnalat noi în diferite rînduri oamenilor politici sub diferite lui aspecte.

LICHELISMUL, cu toţi sateliţii lui: minciuna, linguşirea, ipocrizia, slugărnicia şi chiar trădarea, iată, acesta este Inamicul No. 1 al vieţii noastre politice. (…)

Împotriva lui noi n-am văzut pînă azi nimic în nici un program politic al vreunui partid sau al vreunei grupări.
Împotriva lui noi n-am văzut unindu-se oamenii de bine spre a forma, nu un nou partid politic, ci acea forţă morală care să reintroducă în ţara noastră şi în moravurile vieţii noastre publice, demnitatea şi cinstea.

Cînd acest Inamic va fi învins, cînd el va fi scos din luptă, cînd nu va mai putea otrăvi nici viaţa publică, nici viaţa particulară a fiecăruia, abia atunci ţara noastră se va putea considera intrată pe făgaşul adevăratei civilizaţii.”

Multe dintre comentariile lui Stelian Popescu din Universul sînt valabile şi azi, sub puterea rezistenţei în timp a presei de idei generale. Iată un exemplu din ianuarie 1938, cînd politica românească înregistrează acte de trădare sub influenţa intrigilor ţesute de Carol al II-lea:

„Trădarea produce în sufletul oamenilor curaţi cea mai amară deziluzie. Ea îmbracă diferite forme, dar oricare ar fi deghizarea, tot odioasă rămîne. De aceea, din cîte fapte rele se cunosc, nici unul nu este mai oribil decît trădarea, şi în toate legislaţiile popoarelor, începînd de la cele mai primitive şi pînă la cele mai înaintate pe calea civilizaţiei, trădarea a fost stigmatizată şi pedepsită cu ultima rigoare.

În regimurile politice democratice, unde s-a abuzat de libertate, trădarea politică a fost mult încurajată din cauza indulgenţei cu care s-a privit cameleonismul politic îmbrăcat în haina interesului de stat.

În ţara noastră, deşi democraţia este aproape strangulată, trădarea politică a luat forme îngrijorătoare şi cu toate că unii au căutat să o justifice cu consideraţiunea, devenită acum banală, «că numai boul nu se schimbă», totuşi, în masele largi ale poporului îşi fac tot mai mult loc dezgustul şi dispreţul pentru trădători. ”(Stelian Popescu, Declaraţiile d-lui Corneliu Codreanu, Universul, 17 ianuarie 1938).

Stelian Popescu îi îndeamnă pe politicienii prezentului său la cunoaşterea trecutului naţional pentru a găsi aici izvoare morale. O face prin tableta Aşa a fost odată, Universul, 27 iulie 1940:

„Dar, în conducerea destinelor unei ţări, în asemenea vremuri de îngrijorare, evocarea trecutului, pătrunderea învăţămintelor ce decurg din el, nu slăbesc cu nimic prezentul. Dimpotrivă, pildele trecutului pot înviora şi încuraja pe acei dintre conducători cari ar avea ezitări în hotărîrile ce trebuie să le ia, pot întări credinţa în forţele vii ale naţiunii şi pot da, în acelaşi timp, îndemnul necesar de a ţine cît mai trează conştiinţa naţională. Istoria unui neam nu este alcătuită din epoci răzleţe şi fără legătură între ele. Evocarea exemplelor glorioase săvîrşite de fiii mai de seamă ai neamului, cercetarea lor pentru găsirea unui îndreptar al prezentului, devine în vremuri de îngrijorare o datorie ordonată de înţelepciune adevărată şi pe care toţi acei cari vor să slujească în mod cinstit şi cu strălucire neamul, trebuie s-o îndeplinească în mod curajos.”

Ce învăţătură ar trebui trasă din trecut astfel încît să răspundă nevoilor prezentului? Judecarea răspunsului dat de Stelian Popescu trebuie să ia în considerare împrejurările în care apare tableta. Sîntem în iulie 1940, la o lună de la Diktatul de la Moscova şi în plină nelinişte faţă de marile bulversări de pe plan internaţional. Învăţătura de tras ar fi refuzul tezei că marile noastre înfăptuiri s-au datorat norocului. Dimpotrivă – crede Stelian Popescu – ele s-au datorat conducătorilor noştri, mai precis înţelepciunii acestora:

„Trecutul ne îndreptăţeşte să respingem cu hotărîre afirmarea acelor sceptici de meserie, cari insinuează că înfăptuirile mari ale neamului nostru ar fi rodul capriciului vreunuia sau al norocului, şi că trebuie şi de aici înainte să aşteptăm ca tot vreun capriciu, ori «steaua» care ne-a ajutat să ne ajute. Noi refuzăm să legăm viitorul neamului de noroc, tocmai fiindcă, privind trecutul, putem afirma cu mîndrie că înfăptuirile mari ale neamului au fost realizate numai prin înţelepciunea şi prevederea tuturor conducătorilor lui. ”

Stelian Popescu e un Istoric al clipei. De aceea, viziunea sa asupra Istoricului din tableta O lămurire, Universul, 10 septembrie 1940, dedicată evenimentelor dramatice străbătute de România din ultimul timp, e de fapt o viziune asupra gazetarului care scrie despre Istoria în desfăşurare, despre Clipa trecătoare:

„Istoria se scrie de oameni cu mintea limpede, cu sufletul curat, după realitatea faptelor petrecute. Istoria adevărată nu va fi scrisă niciodată de oameni fără conştiinţă, de oameni care pentru un blid de linte îşi schimbă părerile la bătaia oricărei adieri de vînt, de oameni care fără pic de remuşcare pot face, la orice moment, din alb negru şi din negru alb, de oameni care, profitînd de circumstanţe nenorocite, le speculează pentru a-şi polei o existenţă mediocră, de oameni pentru care vorbăria a fost un talisman în viaţă şi o trambulină de intimidare pentru slăbiciunile politicienilor ajunşi în posturi de răspundere graţie unor împrejurări nenorocite.”

 

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

http://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2021/07/cristoiu-editorial-5.jpghttp://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2021/07/cristoiu-editorial-5-300x300.jpgrootstireaUncategorised
Ca toţi marii publicişti din Istoria presei româneşti, directorul şi patronul Universului, Stelian Popescu, apelează din plin în comentariile sale de pe prima pagină a Universului la ideile generale, singurele care dau rezistenţă în timp activităţii...