Luptele din PCR, versus luptele din PNL, aceeaşi miză: cine pierde, dispare

În 1965, odată cu moartea subită a lui Dej, în rîndurile comuniştilor s-au conturat două tabere: una a cadrelor vechi ale partidului, care îl susţineau pe unul dintre ei, Gheorghe Apostol, ilegalist cu vechime (preferat şi de către fostul lider, defunct) şi mai tînărul şi impetuosul Nicolae Ceauşescu. Atunci, ca şi acum, confruntarea dintre cele două tabere a fost arbitrată tot de un ”neamţ” – rolul lui Iohannis fiind jucat de Ion Gheorghe Maurer, cel care în cele din urmă a decis, avînd un cuvînt greu de spus, ca în fruntea partidului să ajungă Ceauşescu, pe care credea că îl poate controla.

Precum Cîţu, Ceauşescu venise cumva din neant în fruntea bucatelor: mult mai tînăr decît cei din ”vechea gardă”, dar cu aceleaşi stadii de prefacere comunistă (activitate în ilegalitate, deşi cam neconvingătoare, puşcărie şi lagăr în timpul guvernului antonescian, apoi studii ”militare” la Moscova şi funcţii de răspundere, cu gradul de general, în aparatul politic al armatei şi Internelor). Era impetuos pînă la comic şi dădea impresia unei marionete perfecte, în mîinile celor care-l susţineau. N-a fost să fie. Cîţu are şi el studii în Occident, la fel de puţin convingătoare, e şi el peltic şi adesea inadecvat, în ton şi gesturi, faţă de gravitatea asumată a cuvintelor mari care-i ies pe gură. Asemănările se cam opresc aici. Cîţu nu are nimic din anvergura (nocivă, cum a fost ea) pe care o avea Ceauşescu.

Dar asta nu înseamnă că, mimînd un spirit ”înnoitor”, de fapt o prefacere a partidului, pentru a-l pregăti în vederea unei următoare unificări cu USR-ul lui Barna, într-un unic ”pol al dreptei” şi ”partid european” care să înghită pe nemestecate tot ce vine de la Bruxelles, Florin Cîţu nu poate provoca un rău la fel de mare liberalilor, aducîndu-i în pragul disoluţiei.

Spre deosebire de el, Ludovic Orban a readus în discuţie, în confruntarea ”de idei” din PNL teme tradiţionale, precum familia, biserica şi naţiunea, ceea ce a făcut ca poziţia sa, apreciată ca ”suveranistă”, să fie citată în Ungaria celuilalt Orban, Viktor, aflat în conflict deschis cu forurile europene. Dar Ludovic le afirmă ca vechi principii liberale, opuse unui ”progresism” lansat, mimat, asumat adesea comic de către Cîţu.

Luptele pentru putere din sînul liberalilor mai au o miză care le fac asemănătoare cu ceea ce s-a petrecut în România după moartea lui Dej. E lupta pentru poziţia de lider într-un partid care e ”forţa conducătoare” în ţară. Cel puţin deocamdată. Şi cine pierde, dispare. 

Ceauşescu, 1968: ”Securitatea a fost un cal nărăvaş, pe care nimeni n-a ştiut să-l călărească!”

În aprile 1968, la nici trei ani de la instalarea sa în fruntea partidului comunist, Nicolae Ceauşescu dădea o ultimă luptă cu inamicii săi şi pentru controlul absolut asupra PCR: la Plenara din acea lună avusese loc, sub pretextul crimelor şi abuzurilor de putere comise în vremea lui Dej de către aparatul Securităţii, care au dus inclusiv la asasinarea unui fost secretar al partidului (Ştefan Foriş, în 1945) şi a unei personalităţi comuniste marcante (Lucreţiu Pătrăşcanu, în 1954), Ceauşescu şi-a ”lichidat”, trimiţîndu-l definitiv la ”munca de jos”, cel mai puternic rival din rîndurile liderilor comunişti: Alexandru Drăghici, fost ministru de interne, care exercita încă o mare influenţă în rîndurile Securităţii.

Ceauşescu prelua controlul asupra ei, supunînd-o ”legalităţii socialiste” – adică lui însuşi. La şedinţele cu uşile închise ale Comitetului Politic Executiv al partidului, el a rostit atunci o propoziţie memorabilă, care-i anunţa intenţiile: ”Securitatea a fost un cal nărăvaş, pe care nimeni n-a ştiut să-l călărească”.

În cazul de faţă, nu e nevoie de ”demascări” şi lovituri în forţă: Florin Cîţu are, prin preşedinte, susţinerea ”serviciilor”, pentru care, cu toate eforturile sale, Ludovic Orban a fost şi a rămas un ”outsider”. S-ar spune deci că jocurile, prin analogie istorică, sînt cumva făcute. Mai ales că, aşa cum se vede din ştirile zilnice, din arsenalul pregătirii congresului liberal din toamnă nu lipsesc intimidări, acţiuni în forţă pentru controlul asupra delegaţilor, chiar body-guarzi care să-l împiedice pe Orban să urce pe scenă şi să ia cuvîntul.

Ceea ce înseamnă, în primul rînd, că jocurile nu sînt definitiv făcute şi că, spre deosebire de Ceauşescu, Cîţu nu controlează încă majoritatea în partid, deşi are pîinea şi cuţitul guvernării de partea lui şi mai multe ”ştiri” îl dau deja drept cîştigător.

În 1965-1968, cei ce au pierdut în faţa lui Ceauşescu au făcut-o fără drept de apel. Pe 30 aprilie 1968, la trei zile după finalul plenarei care consfinţea victoria finală şi totală a lui Ceauşescu în preluarea controlului asupra Partidului Comunist Român, Gheorghe Apostol, marele ”perdant” de facto al bătăliei pentru putere, fostul preferat pentru succesiune de către Dej, trimitea Direcţiei pentru presă şi tipărituri a Comitetului Central un articol despre care ştia că nu va fi vreodată publicat, dar era răbufnirea sa de revoltă faţă de ”bizantinismul” cu care se dusese lupta pentru putere pe care tocmai o pierduse definitiv.

Articolul se intitula ”Încotro ne îndreptăm” şi bineînţeles că n-a fost publicat niciodată atunci, fiind îndosariat în arhiva CC-ului, ca o petiţie oarecare. Aceeaşi întrebare şi-o va pune probabil şi Orban, în situaţia în care şi el va pierde controlul asupra Partidului Naţional Liberal.

”Încotro ne îndreptăm”

Iată ce scria Gheorghe Apostol în 30 aprilie 1968: ”Încotro ne îndreptăm: asistăm la o răsturnare de idoli aşa cum de mult trebuia să se întîmple. Gheorghiu‑Dej şi alţi conducători iubiţi pot fi încadraţi uşor în categoria asasinilor. Dar totul a căzut pe tov. Drăghici. Părerea noastră este că era cel mai nevinovat deoarece nu făcea altceva decît să aplice linia partidului şi unde‑i linie nu‑i de joacă. De altfel, asta se poate vedea prin faptul că nu s‑a publicat cuvîntarea lui. Ar fi trebuit aşa cum se face în ţările civilizate să fie ascultată şi apărarea, nu numai acuzarea. Dar probabil că în căderea lui ar fi antrenat un întreg lanţ şi încă nu este de dorit. Mult aş da să văd răspunsul lui tipărit şi mai mult în manuscris.

Trebuie să se ia anumite măsuri însă că nu numai Foriş şi Pătrăşcanu sînt oameni, ci ca ei mai sînt sute şi mii de necunoscuţi care au terminat cu un glonte în spate.

Să analizăm şi cauza acestor omoruri remarcabile. Se pare că lupta pentru putere dintre diferite grupe explică parţial cazul Foriş. Dar alta este explicaţia pentru cazul Pătrăşcanu. Aici cauza este însăşi ideologia care arde în intelectualitate, o mică burghezie. Aceasta s‑a impus încă de la revoluţia rusească şi a prins bine şi la noi. Este clar însă pentru toată lumea că un stat modern nu poate fi condus de păstori şi feroviari. Trebuie o largă viziune şi concepţie pe care ţi‑o dau numai studiile cele mai înalte, cel puţin al dreptului şi al istoriei. Dar ce studii au avut Gheorghiu‑Dej şi Chivu Stoica cînd au pus mîna pe putere? De unde ştiau ei cum să conducă un stat? Şi de unde ştiu chiar actualii conducători. De altfel aceasta se şi vede din măsurile şi legile care se schimbă de la o zi la alta.

Părerea noastră este că adevăraţii inspiratori ai politicii de asasinat a lui Foriş şi Pătrăşcanuau fost tovarăşii sovietici. Trebuie să fie undeva un document care să arate aceasta mai clar cu toate că există informaţii chiar din materialele plenarei. În Rusia au fost ucişi tot aşa, fără judecată, mulţi români al căror nume acum l‑am aflat. Să nu uităm că armata rusească s‑a retras de la noi în 1957, iar cazul Pătrăşcanua fost lichidat în 1954. Singura vină a bietului om era aceea de a fi mai patriot ca alţii şi mult mai cult şi inteligent. Politica de a tăia un cap care gîndeşte cu mintea lui a fost aplicată cu succes de Uniunea Sovietică în ţările baltice, Polonia, Moldova încît vina lui Dej şi Drăghici poate că nu este chiar aşa de mare. De altfel, insinuările cu răpiri de documente şi fugi peste graniţă confirmă că nu este încă lucru curat la mijloc.

Să vedem acum ce garanţie există că asemenea acte nu se vor mai repeta. Cu regret pot spune că nu există nici o garanţie. Ca să ne dăm seama de aceasta, să citim cuvîntarea tov. Ceauşescu din 27 aprilie 1968 ca să vedem cîte greşeli conţine, fiind făcută foarte în pripă, şi ce erori susţine sus şi tare. Iată, Legea este una pentru membrii de partid şi alta pentru nemembri. Cît timp va fi aşa este clar că arbitrariul va domni în voie. Un mare membru de partid va putea năpăstui un nemembru, dar legea nu va putea acţiona împotriva lui pînă ce colegii lui nu o vor permite.

Alta, că hotărîrea de partid este la fel cu legea. Dacă ar fi aşa la noi, ne‑am conduce după ziare şi nu după constituţie, coduri etc. Legea este ce apare în Buletinul Oficial după ce a votat MAN. Hotărîrea de partid e o indicaţie pentru elaborarea unei legi dar nu‑i ţine locul şi nu poate fi premergătoare legii.

Se confundă încă rolul partidului cu al statului. Partidul nu este statul şi nu trebuie să aibă acces oriunde. Din acest motiv, securitatea are datoria să supravegheze pe toţi indivizii ţării şi să raporteze la primul ministru iar nu la primul secretar. Puterea legislativă, executivă şi judecătorească fac la un loc cu partidul un amalgam perfect. Acestea trebuie să fie total separate una de alta pentru a exclude orice influenţă a uneia de către alta. Dacă Preşedintele Consiliului de Stat are o răfuială cu cineva îi face o lege specială, iar în calitate de prim‑secretar dă îndrumări Judecătoriei cum să conducă ancheta încît un vinovat poate fi îngropat de viu.

S‑au făcut şi se fac încă atîtea abateri de la lege în văzul public încît şefii noştri cred că numai cei de jos au datoria să le respecte. Este un loc comun pentru a le mai spune. Ne limităm a arăta că 2 învinuiţi au fost daţi afară ca nişte argaţi fără a respecta cît de cît formele legale. În fine, la Drăghici au fost respectate aceste forme.

Cu amărăciune ne întrebăm în ce să mai credem, cui putem să‑i spunem o părere bună dacă o avem. Nimeni nu ne ia în seamă pentru că nu are valoare dacă nu este linguşeală. Dezbaterea populară – o farsă din care nu se publică decît ce dă voie cenzura şi nimic contra liniei, impusă de 2‑3 imbecili.

Instauraţi, domnilor, o presă fără cenzură şi veţi vedea rezultatul imediat. Credeţi că ne încălzeşte că acolo vă răfuiţi pentru posturi bune, dacă nu faceţi nimic pentru ţară? Se cheltuieşte enorm cu o eficienţă extraordinar de mică. Care este cauza? Că nu este presa liberă pentru denunţarea celor vinovaţi.

Nu avem fizică nucleară şi electronică. Comisii avem? Aşa o mare descoperire face primul secretar de partid, [de parcă] de asta au răspuns pînă acuma măturătorii, nu Partidul şi miniştrii! Cît timp acolo sus va fi nulitatea cea mai mare, care va crede că părerea lui e infailibilă, cît timp deputaţii vor fi automate care ridică mîna şi aplaudă, nu vom face nimic cu plăcere, ci numai în silă şi cu falsitate. Vom fi mereu în coada statelor lumii. Nimic nu se poate face fără libertate şi numai cu decrete şi cu măsuri arbitrare”.

Această poziţie sui-generis a unui vechi activist de partid a rămas fără niciun efect, ceea ce ştia şi Apostol, cînd a scris rîndurile de mai sus, însoţite de o menţiune: ”Vă trimitem acest articol, cu rugămintea de a‑l publica, bineînţeles, după unele retuşuri privitoare la stil. nu înseamnă un grup, ci o formulă de respect, căci mă gîndesc că tovarăşa cenzură nu ştie asta. Dacă într‑adevăr există libertate de presă, să vedem dacă puteţi publica articole cu păreri personale.

Cum am spus, articolul de mai sus n-a apărut niciodată. E cam singura deosebire – dacă va fi înfrînt, Ludovic Orban are toată libertatea să deplîngă acest fapt. Avem în sfîrşit o presă liberă, dar aceasta nu rezolvă însă problemele, aşa cum credea cu naivitate Gheorhe Apostol în 1968. 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

http://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2021/07/fotojet-7-1.jpghttp://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2021/07/fotojet-7-1-300x300.jpgrootstireaUncategorised
Luptele din PCR, versus luptele din PNL, aceeaşi miză: cine pierde, dispare În 1965, odată cu moartea subită a lui Dej, în rîndurile comuniştilor s-au conturat două tabere: una a cadrelor vechi ale partidului,...