„Radu Aldulescu este omul cu filonul narativ cel mai viril din proza noastră apărută după 1989.“ scria după apariţia acestui roman Dan C. Mihăilescu. A fost cartea de debut (la aproape 40 de ani – în 1993) a unui scriitor „marginal” declarat, care a insistat să descrie în scrisul său acest univers al oamenilor periferiei, dar şi al traiului deşănţat. Radu Aldulescu e un scriitor bun, multipremiat, greu de mulţumit, implicat în felurite controverse, din mai toate ieşind pierzător. Scrisul său însă n-are nicio legătură cu felul în care trăieşte omul.

Forţa scrisului său îşi trage seva din mediul în care a trăit. Romanele lui Aldulescu au un puternic filon autoreferenţial şi se bazează în principal pe experienţa lui de viaţă dusă în aceste zone marginale, ferentarii, mai ales, în care nu contează uneori decât să fii „băiat deştept”.

Scrisul lui e bolovănos, dar, scria un critic, „hipnotic”. O proză dură şi melancolică. Viaţa e la limita suportabilului. Eroii lui nu încetează să creadă că într-o zi îşi vor depăşi condiţia.

S-a mai spus despre el că ar fi „un prozator fără cultură, fără cap teoretic, fără manieră, care boxează la nesfârşit între corzile romanelor sale, fugărindu-şi dintr-un colţ în altul personajele. Nu găsim la el pic de intertextualitate, deşi biografism ar fi: şi încă din abundenţă.”

E cronica unei familii şi a unui mediu proletar care îşi duce, ca şi vecinii, „ocna de viaţă”. Personajele au venit cândva la capătul Bucureştilor şi muncesc pe brânci la o fabrică sau un depou, ei şi urmaşii lor. Apar şi şomeri şi curve şi miliţieni care trebuie mituiţi (totul se petrece spre apusul fostului regim) şi hoţi pe care nu-i dibuie nimeni. O lume aproape pe cale de dispariţie, pentru că vor veni curând buldozerele să dărâme toate casele şi să radă curţile, pe locul lor urmând să se construiască blocuri. Istoria ceauşistă. Inevitabil apare disperarea şi oboseala: „Nici pe el nu-l prea auzise plângându-se, deşi se întâmpla să amâne să se ducă la veceu din pricină că are treabă până peste cap sau e prea murdar pe mâini pentru astfel de îndeletniciri, deşi avea un salariu mai mic cu aproape o mie de lei decât al ei. Doar că-l vedea mai mereu ostenit în ultima vreme, mai spunea câteodată că-l dor oasele de parcă ar fi bătut, şi când venea de la lucru adormea înainte să apuce să mănânce. Osteniseşi, pesemne. Prea timpuriu, dacă faci socoteala anilor pe degete. N-ai decât s-o duci aşa mult şi bine, să te laşi dus, aşa cum toţi se lasă duşi.”

Romanul acesta, apărut până acum ân câteva ediţii, merită citit din nou. Descrie admirabil o epocă pe care nu trebuie s-o uităm.

Radu Aldulescu – Sonata pentru acordeon. Prefaţă de Călin Teutişan. Editura Litera, colecţia de proză contemporană. 447 pag.

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

http://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2019/06/pixel-1.pnghttp://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2019/06/pixel-1.pngrootstireaUncategorised
„Radu Aldulescu este omul cu filonul narativ cel mai viril din proza noastră apărută după 1989.“ scria după apariţia acestui roman Dan C. Mihăilescu. A fost cartea de debut (la aproape 40 de ani – în...