Publicistul Ion Cristoiu reia un articol publicat de Tudor Arghezi acum mai bine de un secol în care poetul face un portret al procurorului de atunci în contextul în care Facla, revista la care era colaborator, fusese anchetată şi trimisă în judecată pentru atentat la bunele moravuri.

Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

„În 1913, revista de stînga, Facla, antiguvernamentală (la putere era Ionel Brătianu) şi antimonarhică (anti-Carol I), condusă de N.D. Cocea, e trimisă în judecată de Parchetul de pe lîngă Tribunalul Ilfov la Curtea cu Juraţi sub acuzaţia de atentat la bunele moravuri. Faptul care declanşase ancheta Parchetului şi trimiterea în instanţă îl constituia publicarea pe copertă a desenului intitulat Ruşinea ţigăncii. Tudor Arghezi, colaborator al publicaţiei, înfăţişează astfel în tableta „Procesul revistei «Facla»” din Seara, 15 mai 1913, întregul caz:

«Facla» a publicat acum cîteva luni, pe copertă, un desen care reprezenta figura domnului C. Banu, directorul ziarului «Viitorul», directorul revistei «Flacăra», profesor secundar şi de seminar, deputat şi liberal.

Parchetul, influenţat probabil de efectele vreunei simpatii care nu figurează la dosarul afacerii, a dat revista «Facla» în judecată, şi girantul acestei reviste a fost condamnat, în lipsă, la cîteva luni închisoare. Astăzi procesul «Faclei» se judecă în opoziţie.

Cititorul, fireşte mirat, se va întreba cum se poate ca portretul unui deputat şi profesor să dea loc unui proces la Curtea cu Juri, cînd îl reproduce o revistă. Este figura domnului Banu atît de primejdioasă încît să facă asupra Parchetului efectul unui atentat? Poate ca surîsul şi barba de Crist a celui mai literat din directorii de ziare, la care scrupulul literar merge pînă la a-l împiedica să scrie, poate ca această figură de apostol, cu prea puţină chelie, să alarmeze Justiţia? Dar ce-i domnul C. Banu? Anarhist?

Să examinăm puţin gravura «Faclei». Pe pagina întîia a acestei reviste se înfăţişează o ţigancă adorabilă cu mîinile la ochi.

Nimic anormal. O ţigancă, destul de tînără, cu cosiţa încărcată de «bani» pe care voim să-i credem de aur. Pînă aici domnul Banu nu se vede nicăieri. Cel mult de i se găseşte asonanţa numelui în cuvîntul subliniat.

Dar ţiganca e întreagă. Privind de aproape, femeia pare nudă, pînă la un punct. E tocmai punctul incriminat. În loc de o frunză de viţă sau de un evantaliu, desinatorul a crezut că ascunde mai bine ceea ce nu trebuie văzut, subt o figură cu barbă ca a domnului Banu.

Aici e toată gravitatea. Parchetul, fără să se explice destul de clar, a găsit că desenul este «pornografic», şi fiindcă revista «Facla», unde scriu trei jurişti, n-a cruţat de multe ori magistratura, pe care aceşti oameni de legi pretind că o cunosc, girantul revistei a fost osîndit ca un atentator la bunele moravuri, ca şi cum el ar fi fost surprins violînd o copilă în grădina Cişmigiu, sau în pielea goală şi nebun, pe Calea Victoriei, la orele şase după-amiază. Bunele moravuri la care a atentat revista «Facla» sunt lumina ochiului public şi sunt moravurile excelente, desigur, şi foarte pure – nu este aşa? – ale domnilor şi doamnelor cu ghete americane etc., etc.>

Aşadar, în primă instanţă Parchetul a avut cîştig de cauză. Explicaţia trimite la ceea ce revista Facla scria în numărul din 9 februarie 1913, şi anume că pe 8 februarie 1913 publicaţia a primit citaţia pentru 12 februarie 1913. După cum arată un text redacţional din numărul următor, cel din 16 februarie 1913, redacţia a cerut amînare. Cum aceasta i-a fost refuzată, acuzata nu s-a prezentat. A fost condamnat girantul responsabil la 7 luni închisoare pentru atentat la bunele moravuri. Textul redacţional semnalează că afacerea nu era lipsită de conotaţii politice. Facla era o publicaţie de o rară violenţă împotriva lui Carol I. Nu întîmplător, în iulie 1913, ca urmare a plîngerii lui Carol I, Tudor Arghezi, Toma Dragu, Alexandru Filimon şi N. D. Cocea sînt condamnaţi pentru ofensă comisă public la adresa Domnitorului la cîte 2 ani închisoare şi 10.000 lei amendă în solidar:

 

La Curtea de Apel, procesul e cîştigat de revistă. În numărul din 18 mai 1913 şi în cel din 25 mai 1913, sînt publicate pe larg amănunte. Reportajul de la Proces e semnat de Tudor Arghezi în numărul din 18 mai 1913 sub titlul Impresii de şedinţă. Publicistul scrie şi despre primul proces din cadrul şedinţei, cel dinaintea Procesului dedicat revistei, în care Gheorghe Crăciun e condamnat la 5 ani închisoare, pentru tentativă de omor. Iată un fragment din text, formidabilă dovadă despre forţa geniului de a face bijuterii publicistice din orice:

«Dintr-unul doi» şi care consistă în a face doi franci dintr-unul singur.

Se înfăţişează ca un dobitoc limbut şi ca o slugă. Gheorghe Crăciun avea figura şi vorba unui om independent şi mîndru. Nevinovăţia lui e mult mai mică de fapt decît a ţiganului părinte, care ca să subtilizeze cinci sute de lei lui Crăciun, îi făgăduieşte fata.

După ce i-o refuză, Crăciun scoate revolverul şi găureşte pîntecul fetii cu un glonţ. Fata este de faţă, şi gesticulează ca o cocoană, cu un deget mic şi mînjit de muci. >

Tudor Arghezi s-a ocupat îndeaproape de proces. Pe lîngă cronica de şedinţă, el va semna în Seara tabletele Procesul revistei «Facla» (în Seara din 15 mai 1913) şi O palmă magistraturii (în Seara din 16 mai 1913). Pe lîngă comentarea sentinţei, Tudor Arghezi face un portret genial al procurorului în general (îi spune magistrat), valabil nu numai la vremea respectivă, în 1913, dar şi azi, în 2021, ca şi în vecii vecilor:

«Facla» de către magistraţi, reprezentau opinia publică, lumea în faţa prim-procurorului, reprezentant al moralităţii sociale şi al statului.

Prim-procurorul, în speţă domnul Budişteanu, s-a gîndit ce i-ar putea face revistei «Facla», pe care o găsea, în seninătatea sa de arhanghel al Codului Penal, cam îndrăzneaţă; cum ar putea-o face să treacă puţin pe la Palatul Justiţiei, între jandarmi, după ce făcuse mai multe vizite instituţiei, fără să fie poftită.

«Facla» criticase, într-adevăr, magistratura, cu o violenţă şi cu un spirit de dreptate încă neobişnuite. Fără să lovească în toţi magistraţii, căci nu toţi puteau fi la fel, revista judecată azi avea în vedere mai ales magistratura centrală, supusă politicii mai direct prin şefii ei, magistratura care ia parte la nedreptăţile omeneşti şi sociale.

Un magistrat are concepţia lui despre lume. El vede în orice om, afară de dînsul, dacă nu un criminal, dar un candidat la crimă. Gesturile vieţii, şi cele mai frumoase sau mai justificate, îi par monstruoase. O definiţie a lui ar fi că universul e o închisoare ce trebuie şi mai bine închisă cu lacăte, cu ziduri, cu baionete. Magistratul are un sentiment de dispreţ pentru cunoscuţii lui, pe care îi aşteaptă ca într-o zi sau alta să treacă pe la ghişeul unde se distribuie bilete pentru buna petrecere în puşcărie.

Îi pare magistratului suspectă iubirea, îi pare suspectă prietenia, îi pare criminală independenţa. Niciodată nu se jigneşte mai profund amorul-propriu al magistratului specialist ca atunci cînd aude cîntîndu-se libertatea şi bravura. El nu admite îndoială, nu admite o critică a societăţii constituite. Duşmăneşte ideile care depărtează pe oameni de dogme, duşmăneşte gîndirea slobodă, rostirea slobodă. Inteligenţa, arta, ştiinţa, toate aceste mijloace de individualizare ale omului, îl scîrbesc. Dacă ar avea toate puterile pe care el le visează, lumea ar fi un şes de ruine, cu un magistrat uriaş, îmbrăcat în purpură şi hermină, deasupra, aşezat drăceşte cu bărbia pe mîinile sprijinite în genunchi.

Domnul prim-procuror Budişteanu a şi afirmat-o într-o clipă de sinceritate: «Pe noi, magistraţii şi advocaţii, care am trecut printr-atîtea, nu ne mai impresionează nimic», spune primul-procuror.

Idealul profesional al magistratului model este să se întrebe în fiece zi, cine trebuie sîcîit, cine a scăpat neplictisit pînă azi.

Atunci magistratul caută, şi găseşte. Acuză un articol literar de crimă de stat; face dintr-un desen artistic o pornografie. Tăgăduie idealul şi-l spurcă printr-o întîmplare. Din filozofie face o fărădelege. Toată cugetarea ia în ochii magistratului însemnătatea juridică a corpurilor delicte, şi i se pare ca o urmă de sînge pe drumul omenirii.

Aşa a făcut domnul prim-procuror Budişteanu cu «Facla». Din idealismul ei întreg, acest magistrat a construit un atentat la bunele moravuri, ceva ca un negoţ de carne omenească. E adevărat că primului-procuror i-au trebuit sforţări reale de cinism.

Juraţii care n-au căpătat hemoroizi pe scaunul curùl, care nu s-au specializat în justiţie, care sunt oameni dintre noi, buni şi răi ca şi noi, oameni înainte de toate şi nu scoici legale retrase într-un întuneric judecătoresc – juraţii au ştiut să dea frazeologiei acuzatoare rangul ei, au ştiut să facă abstracţie de magistraţi, să dea magistratura la o parte şi printr-un verdict negativ să achite revista «Facla», spre binele controlului politic şi social şi spre onoarea opiniei publice, sătulă de minciuni şi manopere, şi doritoare de adevăruri adevărate şi spuse cu toată demnitatea în presa românească.>”

 

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

http://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2021/01/arghezi.jpghttp://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2021/01/arghezi-300x300.jpgrootstireaUncategorised
Publicistul Ion Cristoiu reia un articol publicat de Tudor Arghezi acum mai bine de un secol în care poetul face un portret al procurorului de atunci în contextul în care Facla, revista la care era colaborator,...