De la Securitate la aprozar

La puţin peste două decenii de la crearea ei, Securitatea nu mai avea nevoie de arme, de singe, de teroarea temniţelor şi de tortură, pentru a supune populaţia faţă de regimul comunist. Nici nu mai putea să le utilizeze, în noul context internaţional în care era plasată România Socialistă. 1968 a fost un an care ”revoluţionase” parţial regimul comunist din ţară, prin decizia lui Ceauşescu de a nu se alătura ţărilor Pactului de la Varşovia, în invadarea Cehoslovaciei, un an în care se mai recunoscuse public, la Plenara din 22-25 aprilie că ”s-au comis greşeli grave”, că s-au petrecut chiar crime şi represiuni nedrepte în anii ‘50 (s-a găsit şi un ”ţap ispăşitor”, în persoana fostului ministru de interne Alexandru Drăghici, exclus din conducerea partidului şi trimis, pînă la pensie, să conducă un IAS la Fundulea, lîngă Bucureşti).

Au fost trecuţi în rezervă, pe tăcute, mai mulţi maiori, colonei şi chiar generali din Securitate, vinovaţi de crime abominabile şi care au fost trimişi pe la diferite alte ”munci”, fără să se pună vreo clipă problema răspunderii lor penale. Colonelul Ioan Şoltuţiu, fost muncitor ceferist din Ileanda, o comună de pe lîngă Jibou, a ajuns în 1952 principalul anchetator în ”dosarul Pătrăşcanu” şi a obţinut ”recunoaşterile” care au dus la condamnarea la moarte a ”comunistului patriot”. Reabilitarea lui Pătrăşcanu a fost ”calul de bătaie” al lui Ceauşescu, în afirmarea liminală a unui ”comunism naţional” şi pentru a lovi în mitul predecesorului Gheorghiu-Dej). Dar Şoltuţiu n-a fost nici anchetat, nici sancţionat. A trecut, din Securitate, la conducerea Bibliotecii Universitare din Cluj, de unde s-a pensionat înainte de 1989 şi a murit, netulburat de nimeni, în 2009.

Cazurile asemănătoare sînt foarte numeroase – nimeni n-a nimerit rău, cu excepţia a 2-3 foşti anchetatori, care din cauza păcatelor de pe suflet căzuseră în patima băuturii şi au ajuns cu timpul ceva mai rău; unul dintre ei, Dumitrescu, şi el implicat în dosarul ”lotului Pătrăşcanu” a devenit doar responsabil al aprozarului din Piaţa Kogălniceanu. Şeful său şi al anchetelor penale de la Securitate, colonelul Francisc Butika a fost şi el, pînă să-şi facă anii de pensie, trimis la altă ”muncă”, aceea de şef al biroului vamal din Gara de Nord. Colonelul Pavel Aranici, fost şef al Serviciului Bande, care luptase cu atîta succes (adică cruzime) împotriva partizanilor şi a ţăranilor care-i susţineau pe aceştia, a ajuns director cu aprovizionarea la Fabrica de Radiatoare din Braşov, dar a fost prins cu nişte lipsuri în gestiune. S-a pensionat ca magazioner.

”Baza de lucru a Securităţii”: oamenii

Securitatea se înnoise, dar nu-şi schimbase nici rolul în sistem şi nici obiectivele: apărarea regimului de ”duşmani” dinafară şi dinăuntru, cu ”orice preţ şi prin orice mijloace”. Pe de altă parte, se născuseră deja generaţii care nu trăiseră şi nu cunoşteau altă realitate decît cea a ”raiului” socialist. Iar cei mai în vîrstă, care trăiseră în anii terorii dezlănţuite de Securitate, învăţaseră lecţia fricii. 

La mijlocul anilor ’60 Securitatea dezvoltase o întreagă armată de turnători, cu care, din umbră, gestiona atent, cu mijloace ştiinţifice, frica pe care o semănase cu numai un deceniu-două în urmă, în sufletele românilor. Şi o făcea cu rezultate remarcabile, reuşind să supună, fără arme, dar printr-o atentă inoculare a fricii şi a sentimentului omniprezenţei şi omnipotenţei ei, întreaga societate – chiar şi în perioada cea mai ”liberală” a regimului comunist din România.

Cînd plajele litoralului românesc erau pline de turişti străini, cînd la alimentară se putea cumpăra rom cubanez şi cafeaua boabe se rîşnea după dorinţă şi muzica Beatleşilor invadase discotecile, singurele ”defecte” ale regimului, care mai aminteau la vedere de practicile totalitare erau acelea că, mînate de discursurile şi îndemnurile clar trasate la şedinţa cu activul din Securitate şi Miliţie de către noul ministru al Tineretului, pe numele lui Ion Iliescu, tinerii cu plete erau săltaţi de pe stradă şi tunşi cu forţa. Fetelor în minijup, patrulele de poliţie le rupeau rochiile şi le aruncau saboţii din picioare prin tufe.

Moda ”tunsului” tinerilor în plină stradă s-a încheiat însă în urma unui incident diplomatic, cînd la Braşov, pe o arteră intens circulată, a fost tuns, în bătaie de joc şi i-a fost tăiată cu foarfeca geaca de blugi unui tînăr, care li s-a părut miliţienilor a fi un hippie autohton, dar era ataşatul cultural al unei mari ambasade occidentale la Bucureşti.   

Cum spuneam, Securitatea îşi schimbase ”modul” de lucru, îl adecvase cumva noilor timpuri. Brutalităţii şi instaurării fricii îi luase locul controlul extins şi ”preventiv” al societăţii, supravegheată atent ca să nu se petreacă acte de nesupunere, de ”uneltire”. Astfel încît ”Principalii indicatori operative ai activităţii de securitate” cum se numesc ”planurile anuale” (ei n-aveau cincinale) ale Consiliului Securităţii Statului de acum o jumătate de veac pot da o idee asupra preocupărilor deloc schimbate ale poliţiei politice comuniste.

Am extras, ca exemplu, cîteva cifre din ceea ce, în aceste planuri, se numea ”Baza de lucru a organelor de securitate”. Baza asta erau oamenii. Materia primă a Securităţii erau oamenii, fie ei cetăţeni români sau cetăţeni străini în relaţie cu cei români, ori veniţi pe plaiurile noastre. La 1 ianuarie 1968, ”baza de lucru” a Securităţii cuprindea 424.464 persoane, din care: 417.075 în supraveghere informativă generală şi 7389 în urmărire informativă specială. Cele mai multe persoane aflate în supraveghere informativă generală (117.297, respectiv 27,6% erau foştii membrii ai partidelor istorice, majoritatea şi foşti deţinuţi politici (legionari, liberali, ţărănişti) şi mai ales cei cu funcţii importante în aceste partide şi organizaţiile lor de tineret.

Situaţia s-a schimbat radical după Plenara din aprilie 1968, cînd, timoraţi de criticarea exceselor lor din trecut, securiştii au redus ”turaţia”.

Primul semn de relaxare, invizibil în societate, dar vizibil în rezultatele ”muncii operative” de securitate a fost că aceasta a redus în 1968 dimensiunile reţelei informative. Alte date statistice furnizate de SRI şi publicate în ”Cartea Albă a Securităţii” în 1995, (care a rămas, din păcate, un fel de lucrare ”de uz intern”, deşi nu e declarată aşa), indică o reducere drastică la nivelul reţelei informative, în anul 1968, de la 118.952 persoane, la 85.042, deoarece, se spunea, ”s-a acţionat pentru selectarea reţelei informative, cu scopul de a se renunţa la colaborarea cu persoanele care erau considerate necorespunzătoare pentru această muncă”.

Armata de informatori a Securităţii, redusă cu şapte ”divizii”

 Fără să se precizeze în clar motivele, e de fapt vorba de o nouă situaţie în care s-au trezit securiştii: nu mai puteau folosi şantajul, pentru a obţine informaţii. Trebuiau să respecte, pe deplin, ”legalitatea socialistă” şi orice tip de contrîngere era exclus. Scăderea numărului turnătorilor la Securitate a continuat şi în 1969, astfel că la sfîrşitul acelui an reţeaua informativă ajunsese la 83.410. Peste 35.000 de oameni, echivalentul a şapte divizii, au refuzat de fapt să mai colaboreze cu Securitatea, ceea ce, eufemistic, însemna că aceasta a ”renunţat” la ei.

Ca structură, reţeaua informativă a Securităţii era preponderent urbană (numai 15% informatori erau din mediul rural), iar ca profesii erau 15% intelectuali, 26% ”funcţionari şi tehnicieni”, 16,4% muncitori şi 30,2 % agricultori. Informatorii cu ”antecedente politice” erau preponderant din rîndurile foştilor legionari: un procent de 59%.  Restul se împărţea pe celelalte partide şi orientări politice care se aflau în ”baza de lucru” a Securităţii.

Ponderea informatorilor o reprezentau  cei de naţionalitate romînă (83,6 % din totalul reţelei informative). Ca o altă nuanţă notabilă, trebuie spus că 28 % din informatori cunoşteau limbi străine, iar din acest procent, covîrşitori erau vorbitorii de germană (35%), urmaţi de maghiară (19,8 %), ceea ce reflectă predispoziţia de recrutare a unui număr foarte mare de informatori în rîndurile saşilor şi unul semnificativ în printre maghiarii ardeleni. O explicaţie rezidă în aceea că, în situaţia multora dintre cei care doreau să emigreze şi să se stabilească în Germania, li se condiţiona aprobarea de o colaborare prealabilă cu Securitatea, care să probeze ”ataşamentul” faţă de ţara de origine.  

Armata de informatori a Securităţii nu numai că se redusese, dar primise şi alt gen de ”misiuni”: mai mult să stea în expectativă şi să nu mai ”toarne” decît chestiuni ”serioase”. Astfel, se raporta la sfîrşitul aceluiaşi an 1968 că ”activitatea informativ-operativă” a fost reorientată şi concentrată ”numai asupra persoanelor efectiv pretabile la acţiuni duşmănoase”. Această nouă ”linie” a fost trasată de fapt prin concluziile şi dezbaterile care au urmat Plenarei din aprilie 1968, cînd fostul lor ”comandant” Alexadru Drăghici a fost debarcat din toate funcţiile de partid şi de stat, iar Securitatea a fost aspru criticată.

În fiecare ”colectiv” de partid din fiecare Inspectorat de Securitate în parte s-au prelucrat materialele Plenarei cu privire la respectarea întocmai a ”legalităţii socialiste”, ceea ce a condus direct la ”reducerea numărului de persoane din baza de lucru” cu nu mai puţin de 88,4 la sută, deci de la 424.464 (aproape o jumătate de milion de oameni) la numai 49.319. Nu mai puţin de 83,5 % din legionari au scăpat de urmărirea Securităţii  (de la 117.297, au rămas la 19.394, iar în cadrul fostelor partide istorice şi al organizaţiilor lor de tineret procentul a fost şi mai mare: de 95,5 % (din 104.306 urmăriţi, au rămas în atenţia Securităţii doar 4.657, mai ales dintre fostele cadre de conducere).

Un procent semnificativ redus (cu 65,3%) s-a înregistrat şi în cazul ”persoanelor care au deţinut funcţii de conducere în organizaţii fasciste, naţionaliste (germane, maghiare, sioniste, ucrainene) şi persoanelor cu activitate naţionalistă şi iredentistă, nemaifiind urmăriţi decît 7.611, din 21,918, cîţi erau pe listele ”filajului” la începutul anului 1968. Dintre cei condamnaţi anterior pentru ”activitate duşmănoasă, care prezintă pericol pentru securitatea statului” (adică foştii ”industriaşi, moşieri, mari comercianţi, acţionari şi fabricanţi”) au rămas în atenţia Securităţii la finele anului 1968 doar 786, din 20.316.

Securitatea nu doar că mai închidea ochii şi-şi mai asupa urechile, dar devenise brusc şi neobişnuit de blîndă: în urma a 2.107 actiuni informative, deschise la începutul anului 1968, au fost depistaţi mai mulţi ”făptuitori” ai unor acte care contraveneau ”regimului”; dar 438 dintre fapte au fost considerate ”de importanţă minoră” şi dosarele s-au închis, în 57 au fost identificţi autorii, dar numai în două cazuri aceştia au fost trimişi în judecată, alţi 40 au fost ”avertizaţi”, iar trei s-au rezolvat prin ”demascări” ale lor în faţa ”colectivelor de oameni ai muncii”. În cazul a 244  cazuri de ”răspîndire de înscrisuri cu caracter duşmănos” şi 485 de ”trimiteri de scrisori anonime cu caracter duşmănos”, nu se depistaseră autorii.

Nicolski, Pintilie şi Dulgheru ar fi înnebunit, în faţa unor asemenea cifre. Dar, vorba cîntecului, ”n-a durat decît o vară”. Curînd, Securitatea avea să-şi tureze din nou motoarele, odată ce lui Nicolae Ceauşescu a început să-i placă puterea, din ce în ce mai mult. Să fie îndrăgit de ”mase” – de care a fost chiar îndrăgit, scurtă vreme în acel an 1968, pentru că le oferise tocmai un dram de libertate şi iluzia unei independenţe, cum rezultă din cifrele de mai sus. Dar, pe măsură ce a vrut să fie îndrăgit obligatoriu şi de toţi, peste tot şi tot timpul, aşa cum a văzut el că i s-a întîmplat în 1971, cînd a vizitat China şi Coreea de Nord, asta n-a mai fost dragoste. Reînviata slăvire a Conducătorului, ca din anii lui Stalin era ceva total diferit, şi nu se putea obţine decît prin constrîngere.

Iar Securitatea a trecut, din nou, fericită, la treabă. 

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

http://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2021/01/profimedia-0364264229.jpghttp://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2021/01/profimedia-0364264229-300x300.jpgrootstireaUncategorised
De la Securitate la aprozar La puţin peste două decenii de la crearea ei, Securitatea nu mai avea nevoie de arme, de singe, de teroarea temniţelor şi de tortură, pentru a supune populaţia faţă...