”Am dat alarma numai cu soneria electrică”

În 27 februarie 1962, căpitanul Erdelyi de la Securitatea din Constanţa a primit (la solicitarea sa expresă) un raport amănunţit al unui dezastru care a dus la distrugerea aproape în totalitate a navei ”Iaşi”, de 4500 TDW. Informatorul a descris atunci cu lux de amănunte tragedia petrecută în largul Mediteranei, despre care pînă acum nu s-a ştiut nimic – n-am găsit nicio referinţă publică cu privire la acest dezastru, cunoscut probabil doar în lumea mică şi înţesată de ”petrovi” a marinarilor români. Şi uitat, cu trecerea anilor.

”Am plecat din Gibraltar pe data de 25 noiembrie 1961, spre Ravena. Navigaţia a decurs normal, pînă pe data de 29 noiembrie 1961, cînd s-a produs incendiul pe vas. Pe data de 29 noiembrie 1961, am fost anunţaţi de către comitetul sindical că vom avea la ora 16,30 şedinţă sindicală. Fiecare grupă sindicală se întrunea în diferite puncte ale vasului, iar marinarii s-au împărţit în aceste grupe, în locuri diferite, unde se afla Colţul Roşu”. Cel care raportează Securităţii, probabil secundul vasului, care semnează nota cu numele conspirativ ”Mircea Călin”, continuă relatarea acestei drame: ”Deoarece eu eram de cart, am anunţat pe tovarăşul comandant că mă voi duce la şedinţă la punte, sub comandă şi în locul meu voi lăsa un ofiţer. De asemenea, am dat voie timonierului Pogurschi Ion, care era şi preşedintele sindicatului, să meargă la şedinţă la secţia maşini”. A fost ultima dată cînd avea să-l vadă în viaţă.

Şedinţa sindicală era obligatorie: doar doi marinari din sala maşinilor şi doi ofiţeri de punte, rămaşi la timonă, plus bucătarul, au fost scutiţi. S-a derobat şi comandantul navei, Gheorghe Bădescu, ”restul echipaiului fiind la şedinţe. Am coborît din comandă la ora 16,40, la şedinţa secţiei, întrucît a trebuit să mai dau unele indicatii privind navigaţia. La şedinţă s-au discutat probleme legate de producţie. Către orele 17,10 (ora Italiei), a venit la Colţul Roşu, unde noi ţineam şedinţa Stanciu Ion şi ne-a anunţat că la pupa, în bord, iese fum de la cabine. Am plecat cu toţii de la şedinţă spre pupa. În timp ce ne deplasam, am anunţat comandantul, care era în uşa telegrafiei. Am intrat prin uşa de la babord în culoar la puntea principală şi am observat pe deschizătura de la scara ce se coboară pe puntea intermediară mult fum. Am încercat să cobor pe scară, pentru a ajunge la careul echipaj şi a anunţa pe cei din şedinţă de foc. Am coborît trei trepte, am fost înecat de fum şi nu am mai putut coborî. M-am sprijinit de perete şi în acel moment, jos, am văzut fum gros şi flăcări la bord, din puntea intermediară. După ce am intrat în compartimentul maşini, am coborît, am spart broasca uşii care da în culoarul de la puntea intermediară, la cca 3-4 metri de careu. Cînd s-a deschis uşa, au pătruns flăcări şi fum în compartiment şi nu am mai putut intra spre careu”.

Situaţia s-a precipitat cu rapiditate. ”Mi-am dat seama că puntea intermediară era toată incendiată. Din compartimentul maşini am ieşit pe puntea principal. Am raportat situaţia comandantului, că focul nu se poate localiza şi că despre cei 12 oameni din careul echipaj nu ştim nimic. Tot atunci i-am spus să dea semnale de S.O.S. În acest timp, am dat alarma numai cu soneria electrică, deoarece ni se spuse că nu s-a dat semnalul de alarmă, întrucît staţia de amplificare fusese oprită, pentru a nu fi zgomot la şedinţă”.

”Cabinele de la bord erau în flăcări”

Pentru că nu s-a putut da alarma pe întreaga navă, incendiul s-a extins rapid şi echipajul s-a trezit încolţit de flăcări. ”Cînd am venit la pupa, la babord, ardea în flăcări puntea principală. La tribord nu se observau flăcări. Am intrat pe uşa de la tribord şi am observat pe peretele de la careul ofiţeri, în partea superioară, că melamina începuse să facă băşici. Am intrat în compartimentul maşini prin uşa tribord şi am observat că prin amîndouă uşile intrau fIăcări; de asemenea şi prin uşa de la culoarul babord, puntea principală. În primul moment, am spus şefului de echipaj să trimită un marinar pentru a aduce masca de gaze, crezînd ca vom putea pătrunde cu ea la careul echipaj, lucru pe care nu l-am mai putut face, din cauza flăcărilor. Văzînd că în compartimentul maşini intrau flăcari şi fum abundent, am ordonat evacuarea compartimentului de către oameni, lăsînd să meargă motorul auxiliar la bord, pentru a merge lumina şi pompa de incendiu”.  Acolo, în sala maşinilor, erau cei doi oameni scutiţi de şedinţa de sindicat, pentru a asigura funcţionarea motoarelor navei. Asta i-a salvat. Restul colegilor lor, în număr de 12, au pierit în incendiu.  

Focul se extindea cu rapiditate, pentru că, neanunţaţi, marinarii adunaţi la ”colţurile roşii” în ”grupele sindicale” s-au dumirit greu ce se întîmplă, în momente în care acţiunea rapidă era determinantă. ”Cabinele de la bord erau În flăcări, iar la tribord erau flăcări şi fum, pînă la uşa de intrare în culoar; restul cabinelor de la tribord nu ardeau”. Încă. Dezmeticiţi în cele din urmă, marinarii au acţionat mai ales ”la tancurile de ulei şi combustibil, pentru a nu se extinde incendiul şi la ele. Între timp, raportam personal comandantului situaţia incendiului. În momentul cînd nu s-a mai putut sta pe puntea bărcilor, din cauza flăcărilor şi a temperaturii mari, am urcat la comandant şi am început a trage cu pistolul rachetă şi am lansat semnale luminoase.  Pe deasupra noastră a venit un avion, care a făcut două ture, apoi a plecat. Apoi lînga noi a venit un vas german, Erich Schrader, cu care am vorbit la proiector (prin morse). De asemenea era şi un vas militar italian, care ne-a cerut să transporte răniţii la mal, dacă avem. Am răspuns, tot prin proiector, că nu avem răniţi”. Dar aveau deja mai mulţi morţi.

În continuare, se încerca stingerea incendiului de către echipaj, pe puntea principală. Dar cu mijloacele precare de pe navă şi cu un commandant parcă absent, focul se extindea, iar echipajul alerga debusolat dintr-o parte în alta. ”Către circa ora 20,00, au început să ardă şi cabinele de la tribord şi puntea de lemn de la puntea bărcilor”. O temperare a incendiului a venit ca urmare a iniţiativei lui ”Mircea Călin”: ” Am cerut comandantului să dăm drumul la CO2, pentru ca incendiul să nu cuprindă şi compartimentul de maşini şi zona combustibilului. Am obţinut aprobarea şi am chemat mecanicul II, rămas în viaţă, să facă acest lucru. Mi-a spus că nu ştie să-i dea drumul. L-am făcut prost şi fraier şi că ce a păzit timp de 8 luni, cît a stat la şantierul Galaţi, la construirea navei”. Aşa se întîmpla, cînd permisul de marinar cu ieşiri ”afară” se obţinea ca rezultat al ”pilelor” şi avizelor Securităţii, care nu ţineau seama întodeauna şi de competenţă. În cele din urmă, secundul, însoţit de doi marinari s-a dus către rezerva de dioxid de carbon: ”am citit instrucţiunile şi am hotărît să-i dăm drumul în zona combustibil şi compartiment maşini”.

”Ardea şi frigiderul navei”

În jurul vasului românesc, la care focul izbucnise şi se observa de departe au venit, pe lîngă vasul german şi cel militar Italian, şi altele. S-a lăsat ancora, deoarece fără motoare plateau deja în derivă. Tot echipajul încerca să stingă incendiul, cînd ”vasul german  Erich Schrader ”a manevrat pe lîngă noi şi ne-a  abordat la babord (făcîndu-ne diferite stricăciuni), cu intenţia de a salva oamenii de pe vasul nostru. Am primit ordin de la comandant ca niciun om să nu părăsească vasul şi am spus aceasta prin portavoce echlpajului.  Menţionez că nici un membru din echipaj nu a dat dovadă de laşitate şi nu a părăsit vasul”. Era în joc prestigiul ”României Populare”, reprezentată de nava aflată sub pavilionul ei în largul Mediteranei, chiar şi cu riscul vieţii marinarilor. Din care 12 erau deja morţi.

Focul şi-a făcut aproape nestingherit treaba.  După ora 22, motorul auxiliar s-a oprit, vasul a rămas ”fără lumină şi fără hidropompa de incendiu”. Echipajul a continuat eroic lupta cu flăcările, dar doar cu extinctoare şi nisip, cu tot ce se mai găsea la bord, cînd în spatele navei ”Iaşi”, la circa o sută de metri, informatorul a văzut una din bărcile de salvare  ”plutind pe mare, după ce a fost arsă saula care o ţinea legată de vas. Nu cunosc cine a lăsat-o la apă”. Poate fusese vreunul dintre marinarii surprinşi de incediu la careu, dar care n-a mai apucat să urce în ea. În cele din urmă, s-a conştientizat că pierdeau bătălia cu flăcările: ”Am primit ordin de la comandant să lansăm bărcile de salvare la apă şi să Ie ducem spre provă, dar nu mai puteam ajunge pe puntea bărcilor. A venit lîngă noi vasul tanc italian Maria Martini.  Secundul a venit pe bordul navei noastre şi a luat legătura cu comandantul, în privinţa salvării”.

Au început manevre pentru remorcarea vasului care ardea, dar ele au avut ca rezultat încă o avariere; un alt vas, sub pavilion iugoslav, n-a reuşit nici el manevra. Abia în ultima clipă, cînd totul părea pierdut şi nava românească plutea fără control, în derivă, cu punţile în flăcări, comndantul refuzînd îmbarcarea marinarilor pe vasele sub pavilion străin din preajmă, din mîndrie ”socialistă”, salvarea a venit de la remorcherul Ardimentasa, care a reuşit să tragă nava pînă în portul Gallipoli. ”Am acostat şi imediat, au intervenit pompierii oraşului, împreună cu echipajul remorcherului şi au început operaţiunile de stingere”.

”Cabinele erau deja arse şi era numai jar care mocnea. S-a mai constatat că ardea şi frigiderul navei. Seara am cerut comandantului pompierilor să ne dea două măşti, pentru a intra doi oameni din echipajul nostru la careul echipajului. Au intrat Lazăr Ştefan şi Dumitru Gheorghe, care au fost legaţi cu saule, pentru a nu rămîne acolo în cazul unei intoxicări. Au venit apoi din uşa de pe culoar babord, spunînd că se văd cadavrele în careu, dar nu au văzut şi cadavrul lui Panduru Ion, care a fost găsit mai tîrziu, în compartimentul maşini”.

Cauzele dezastrului petrecut în 29 noiembrie 1961 la bordul navei ”Iaşi” au fost legate, după părerea informatorului ”Mircea , în ordine, de un scurt-circuit la una din cabine, care a ars ”materialul plastic, linoleumul etc”. Nu exclude nici ca un marinar ”să fi uitat o ţigară aprinsă într-o cabină de la puntea de unde a pornit focul” şi nici ”vreo mînă criminală, care să fi pus o bombă sau altceva, care să provoace acest incendiu, dar noi nu am auzit nicio explozie, înainte sau după incendiu”. Oricum, faptul era consumat. Eşecul fusese îndosariat şi secretizat, încît pînă acum nu s-a ştiut public nimic despre drama consumată la bordul navei ”Iaşi”, care transporta către Italia o încărcătură de orz.

Epilog: Istoria nu are secrete eterne

În jurul orei 1,30, pe data de 1 decembrie 1961, cu ajutorul pompierilor italieni, incendiul a fost stins. Cu această ocazie, ”cînd s-a deschis compartimentul spăIătoriei, s-au găsit Iăzile de bere, care nu erau arse, însă la o mică parte din ele erau sărite dopurile. O parte din bere a fost consumată de către pompieri, acolo pe loc, iar restul, din ordinul comandantului, a fost dusă în baia lui. Am cărat cu membrii echipajului berea în baia comandantului. Berea a fost consumată apoi de către echipaj, fără nicio evidenţă”. Încărcătura emoţională era maximă, mai ales după ce echipajul găsise în zona careului navei, în poziţiile agoniei lor, cadavrele a doisprezece marinari, colegi şi prieteni ai lor. Dar secretul trebuia menţinut: după ce s-a stins complet focul, ”s-au pus gărzi la uşa babord, de pe culoar, pentru a nu mai intra nimeni”. Pe data de 2 decembrie, au venit reprezentanţii Direcţiei Navrom, împreună cu consulul Legaţiei R.P.R ., care împreună cu autorităţile italiene şi parte din membrii echipajului nostru au pătruns în careul echipajului”.

”Cu acest prilej am constatat următoarele: am pătruns prin sala maşini şi pe culoar, la intrare în babord era cadavrul lui Panduru Ion, întins cu fata în sus şi picioarele spre careu. Acesta avea faţa foarte arsă, iar în rest nu era ars. În partea stîngă era cadavrul lui Neagu Vasile, întins cu spre babord, cu faţa în sus. EI era pîrlit la mîini, părul din cap era ars, îmbrăcămintea nu era arsă. Gura o avea întredeschisă  şi stomacul supt”. Probabil, disperat, sub imperiul sufocării, Neagu încercase să iasă prin perdeaua de flăcări, ca şi altele dintre victime: ”în colţul din dreapta al careului, în fund, era cadavrul lui Pogurschi Ion; faţa îi era arsă, gura întredeschisă, picioarele puţin strînse şi era căzut pe spate. Hainele de pe el nu erau arse”. Liderul sindicatului, timonierul de pe nava ”Iaşi” murise ucis de şedinţa pe care o convocase şi care a împiedicat alarmarea echipajului şi stingerea incendiului, în momentul producerii lui.

”În spate, în colţul din stînga, era un cadavru pe care nu l-am identificat, al unui om care sta pe scaun, fiind carbonizat. Două cadavre erau în bibliotecă, iar restul în mijlocul careului, unii peste alţii. Altceva deosebit la ei nu am observat şi am ieşit afară, întrucît era miros greu”. O imagine terifiantă. S-a trecut apoi la identificarea celorlalte cadavre; unora le lipseau părţi ale corpului, complet carbonizate. Raportul pe care l-a primit căpitanul Erdely de la secundul de pe vasul ”Iaşi” asupra incendiului de la bordul acestuia continuă, cu o descriere amănunţită a informatorului, de-a dreptul macabră, cu privire la starea celor 12 cadavre, pe care nu o pot reproduce aici.

Nava a stat pînă în 10 ianuarie 1962 în portul Gallipoli, pînă a putut fi pusă din nou în funcţiune. Pînă atunci, s-au întîmplat mai multe incidente, care arată cît de mult au fost marcaţi membrii echipajului de cele întîmplate. Mulţi şi-au ”înecat amarul” în alcool. Secundul relata în nota informativă dată Securităţii că un marinar în stare de ebrietate a făcut scandal în unul din localurile oraşului şi a fost adus la navă de poliţia italiană. ”M-au anunţat să spun comandantului că, la viitoarea abatere a vreunui membru al echipajului, vor acţiona conform legilor italiene. Am raportat a doua zi dimineaţa despre acestea comandantului, care a luat măsurile necesare, interzicîndu-i a mai ieşi în oraş, pe o perioadă dată. Peglău Mircea, care într-o seară a fost În stare de ebrietate (a băut cu Velicu Menole, în oraş, la un restaurant), a căzut în apă şi şi-a pierdut carnetul de marinar”. Abateri care altădată ar fi fost pedepsite exemplar, acum erau trecute cu vederea.

Alteori, au apărut la unii membri ai echipajului comportamente deviante: ”Codreanu Gheorghe bea pe vas şi, fiind în stare de ebrietate, are obiceiul să înjure, apoi să sărute pe cel pe care l-a înjurat. Am aflat că l-a înjurat pe consul, apoi a stat în braţele consulului, spunînd că vrea să stea şi el în braţele unui ministru. Are obiceiul ca a doua zi, cînd se trezeşte, să-şi ceară scuzele necesare”. Un alt marinar, ”fiind în stare de ebrietate, s-a urcat pe motocicleta unui italian ce lucra lîngă vas, a căzut cu ea şi a fost internat în spitalul din Gallipoli: s-a lovit la cap şi şi-a rupt clavicula de la mîna dreaptă”.  Secundul mai raporta la Securitate că marinarii risipeau din încărcătura de orz a vasului: ”Am observat că se dădea la găinile care erau la casa din dreptul navei orz, din magazie. Se aruncau pe chei pumni de orz, pentru ele”. Informatorul n-a numit pe cel, sau cei care ”stricau orzul” Republicii Populare Române pe găinile italiene. ”La 10 ianuarie, am plecat din Gallipoli spre Ancona, pentru a descărca marfa”.  

Ghinioanele navei ”Iaşi” nu se opriseră aici. La întoarcerea în ţară, la intrarea în port, ”la un moment dat s-a rupt lanţul ancorei, lucru ce l-am raportat comandantului. Prin manevrele ce a vrut să le facă, comandantul a avut intenţia să iasă afară din rada interioară. Nu a mai putut întoarce şi vîntul puternic ne-a împins, eşuînd vasul cu babordul spre mal, la 25 metri de chei, pe un fund pietros”.

Toată această poveste de mai sus a fost un secret bine păzit. Despre cele întîmplate la bordul navei Iaşi la sfîrşitul anului 1961 în largul Mediteranei n-a ştiut decît o mînă de oameni, la întoarcerea vasului avariat în ţară – şi familiile celor morţi, cărora li s-a închis gura, cu bani şi ameninţări. Securitatea, ca şi cenzura, ştiau să-şi facă treaba. Restul? Nava ”Iaşi” a fost înlocuită după o vreme de ”Iaşi II”. Ultima din această serie, ”Iaşi III”,  a fost vîndută pe nimic după 1989, ca toată flota României şi a mai navigat o bună bucată de vreme, sub pavilion libanez.

Aşa cum nu s-a ştiut la vremea respectivă nimic despre acel incendiu soldat cu 12 victime din 1961 la bordul navei ”Iaşi”, în vremea noastră nu se ştie încă nimic despre vînzarea flotei. Dar istoria nu are secrete eterne. 

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

http://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2020/11/profimedia-0345756103.jpghttp://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2020/11/profimedia-0345756103-300x300.jpgrootstireaUncategorised
”Am dat alarma numai cu soneria electrică” În 27 februarie 1962, căpitanul Erdelyi de la Securitatea din Constanţa a primit (la solicitarea sa expresă) un raport amănunţit al unui dezastru care a dus la...