Practica nu a fost deloc un accident, un fenomen marginal, ci o acţiune instituţionalizată, prin care Securitatea îşi asigura viitorul. Numărul acestor ”informatori-elevi” a fost la nivelul ţării unul de ordinul zecilor de mii. La trei decenii după 1989, unii dintre ei au ajuns, alături de foştii activişti comunişti de la organizaţiile de tineret, la vîrful puterii.

 

Istoria unui dosar închis: cel al racolării minorilor

 

Investigaţiile mele s-au focalizat în 2006 pe activitatea fostului Inspectorat Judeţean de Securitate Sibiu, de unde aveam mai multe date: un volum (ultimul, pe 1989) din ”Evidenţa reţelei informative”, cît şi documente din cursul procesului de la Sibiu, care mi-au permis să aflu identitatea ofiţerilor de securitate care au racolat minori. În registrul de evidenţă, ei apăreau doar cu iniţialele şi indicativul serviciului unde lucrau, dar am reuşit să identific 14 ofiţeri care racolau copii, în vederea colaborarii cu structurile fostei Securităţi. Am descoperit că, din 830 de informatori aflaţi în evidenţa Securităţii în 1989 la Sibiu, 170 erau minori; cel mai mic avea nouă ani. Am descoperit că în perioada 31 martie – 10 decembrie 1989, cei 14 ofiteri din Sibiu, Medias, Agnita şi Dumbrăveni i-au racolat pe aceşti minori cu vîrste cuprinse intre 9 si 18 ani, ca ”persoane de sprijin” din rîndul elevilor, în baza unui formular-tip, pe care l-am găsit de asemenea în arhivele Securităţii.

 

Unii minori recrutaţi de securitate au semnat inclusiv angajamente care prevedeau ”sprijinirea organelor de securitate pentru prevenirea, descoperirea şi lichidarea infracţiunilor îndreptate împotriva securităţii statului” sau „combaterea oricăror manifestări ce afectează interesele orînduirii socialiste”. Cu toţii au fost recrutaţi în reţelele folosite în sectorul ”Artă – cultura – învăţămînt”. La vremea respectivă, declaram public: copiii erau racolaţi în vederea încadrarii informative a colegilor lor de clasă, a părinţilor acestora, inclusiv a propriilor părinţi şi bineînţeles a profesorilor. Declaraţiile mele au fost confirmate şi de către Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii care, prin purtătorul său de cuvînt de atunci, a afirmat că ”erau preferaţi la recrutare elevii căminişti, pentru o mai bună pătrundere informativă, ei avînd colegi de pe tot cuprinsul judeţului”.

 

Dacă pentru CNSAS lucrurile s-au oprit acolo, pentru mine nu. Aş fi aşteptat măcar o estimare, în baza documentelor pe care le aveau, a amplorii fenomenului. Dar n-a venit. În ceea ce mă priveşte, cauza privind abuzurile ofiţerilor de Securitate care au racolat minori am deschis-o la 4 decembrie 2006, cînd am sesizat, ca preşedinte al IICCR, Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare, cu privire la abuzurile comise de ofiţerii de Securitate care au racolat minori ca ”persoane de sprijin”. La data de 29 decembrie 2010, după patru ani, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus neînceperea urmăririi penale, sub aspectul infracţiunilor sesizate, faţă de următorii ofiţeri din fosta Securitate: Emilia Balici, Ioan Bogăţeanu, Ioan Brâncoveanu, Nicolae Cârnu, Nicolae Caraboşa, Ioan Comşa, Ioan Coroiu, Ioan Coca, Dumitru Cheleţ, Alexandru Dinulescu, C-tin Dragomir, C-tin Dincă, Dumitru Haiduc, Viorel Oroş, Nicolae Rău.

 

Pe cei de mai sus i-am identificat că au racolat 143 de minori, în perioada 31 martie 1989–10 decembrie 1989, la Sibiu. Soluţia dispusă prin rezoluţia Parchetului, atît de mult amînată, după ce dosarul a fost plimbat de la o secţie la alta, a fost motivată prin faptul că nu ar fi întrunite ”elementele constitutive ale infracţiunilor ce formează obiectul sesizării”. Fusesem înlăturat la acea dată de la conducerea Insitututului, iar la conducerea Parchetului se afla Laura Codruţa Kovesi, care executa fără să discute şi cu entuziasm dispoziţiile Serviciului Român de Informaţii. Noua conducere a Institutului (Vladimir Tismăneanu-Ioan Stanomir-Mihail Neamţu) nu a contestat soluţiile Parchetului, deşi eu le consideram nelegale, netemeinice şi abuzive, întrucît Securitatea încălcase, prin racolarea minorilor o mulţime de prevederi legale interne, începînd cu Constituţia RSR şi continuînd cu tratate internaţionale la care România era parte şi care statuau protecţia legală a minorilor. Interesul de a nu tulbura apele în acest caz nu îi priveşte însă pe securişti, ci pe ”inocentele” lor ”persoane de sprijin”.

 

De la ”persoane de sprijin din rîndul elevilor”, la puternicii zilei

 

Dacă majoritatea reţelei informative a DSS din 1989 este acum la vîrsta a treia şi mulţi au şi murit, nu la fel se întîmplă cu foştii informatori-minori, numiţi în actele Securităţii ”persoane de sprijin din rîndul elevilor”, care acum sînt în deplina lor ”maturitate creatoare”, la peste 40 de ani, fiind socotiţi rezerve de cadre sau chiar decidenţi ai politicii, afacerilor, administraţiei din România. Alţii dintre ei sunt vertebre importante ale ”coloanei vertebrale” a instituţiilor de forţă. De fapt, Serviciul Român de Informaţii pe mulţi i-a recuperat şi folosit (odată cu tot ce se mai putea din fosta reţea informativă a Securităţii), încă de la înfiinţare, cu prioritate, pe aceşti foşti colaboratori-minori: ei aveau ca atu ”acoperirea” perfectă, neputînd fi consideraţi ”turnători”, din cauza vîrstei. Iar numărul celor care fac parte din acest ”ordin secret” al copiilor de altădată intraţi în slujba Securităţii a fost, la nivelul ţării, de ordinul zecilor de mii. Date despre ”faptele de arme”, despre cît de mare a fost şi cum funcţiona această adevărată armată de copii în slujba Securităţii, voi da însă într-un articol viitor.  

 

După cum am descoperit, nu fără stupefacţie, în cadrul Securităţii această recrutare de minori era o politică activă, coerentă, bine structurată, de care se ocupau ofiţeri anume desemnaţi – cei capabili ”să placă”, să reuşească prin prezenţa fizică şi prin discurs să-i ”fascineze” pe puberi şi pe adolescenţi. Exista şi o formularistică anume a Securităţii, dedicată lor. Această politică stranie a Securităţii nu avea ca raţiune doar ”valoarea informativă” a acestor ”surse”, de multe ori îndoielnică. De la mijlocul anilor ’70, devenise evident că Securitatea avea nevoie de o reformare internă. Cei ”trei ani în producţie” necesari înainte de a intra la Şcoala de Ofiţeri de la Băneasa, prin care candidaţii trebuiau să-şi dovedească ”ataşamentul faţă de clasa muncitoare”, nu funcţionau decît ca lozincă şi şefii DSS, mai ales Iulian Vlad, care se ocupa pe atunci de pregătirea cadrelor, ştiau acest lucru.

 

În noile conjuncturi interne şi externe, Securitatea avea nevoie de profesionişti, de oameni care deja deprinseseră dinainte de a intra în şcoala de ofiţeri ABC-ul ”muncii de securitate”. Pentru aceasta, viitoarele cadre trebuiau selectate şi pregătite încă de pe băncile liceului. Ceea ce s-a şi făcut, prin această adevărată ”politică” de recrutare a minorilor în reţeaua informativă. 

 

Pentru mine, devenise evident în 2006 şi este şi acum, că problema e delicată. Deşi am avut (am) ”la îndemînă” numele a 143 de informatori-minori, identificaţi cu toate datele personale din cei 170 recrutaţi la Sibiu în 1989 (în registrul de reţea numele tututor apar în clar, însă nu şi alte elemente), nu voi face niciodată uz de publicarea numelor lor. Nu pot să ştiu în care anume circmstanţe a fost recrutat fiecare dintre ei. Unii s-au oferit la colaborare ”cu entuziasm”, şi au fost oferite inclusiv recompense (acestea erau rareori bani, cît mai ales cadouri, mingi de fotbal, ceasuri, cărţi, rechizite etc), pentru ”cei care dovedeau calitati reale” de turnători, cum mi-a destăinuit un fost ofiţer de securitate. Alţii au fost, cum se întîmpla în alte multe cazuri, intimidaţi, manipulaţi, ori chiar şantajaţi la ”colaborarea” cu securistul care le solicita informaţii.

 

Sistemul de invatamant preuniversitar (liceal si profesional) era acoperit informativ de un compartiment numit “Învăţământ” în care lucrau de obicei ofiţeri proaspăt absolvenţi ai Şcolii Militare de Ofiţeri Activi de Securitate de la Băneasa, cărora le era mai uşor să ”penetreze” acest mediu, de care erau apropiaţi ca vîrstă şi căruia îi cunoşteau ”tentaţiile” şi ”aspiraţiile”. Minorilor recrutaţi li se întocmea obligatoriu o “fişă de colaborator în rîndul elevilor”, iar calitatea lor era de “persoană de sprijin”, pentru ca ei să fie înregistraţi la CID. Astfel că şcolile şi liceele din România au ajuns “pepiniere” de cadre nu numai pentru reţeaua informativă, cît mai ales pentru ”primenirea” aparatului de securitate, cu o infuzie de ”sînge proaspăt”, mulţi dintre minorii recrutaţi fiind ”momiţi” chiar (şi ajungînd) să fie destinaţi ”învaţămantului superior militar”, adică Şcolii de Securitate de la Băneasa.

 

Cei care n-au mai ajuns acolo, din ”cauza” Revoluţiei, au ajuns la cea pe stil nou, ”Academia Naţională de Informaţii”, adică şcoala de ofiţeri a SRI-ului. Sau în politică ori în afaceri, sub ”bagheta” aceloraşi securişti care i-au recrutat încă din copilărie sau în adolescenţă.

 

Or fi avut, de pildă, un Coldea sau Dumbravă o fişă de ”persoană de sprijin” a Securităţii din rîndul elevilor? SRI-ul ştie!

 

Cînd spun că SRI-ul ştie tot, mă refer la fostul Centrul de Informatică şi Documentare, pe care l-a moştenit Serviciul de la Securitate şi unde se află numele tuturor, ofiţeri sau informatori, introduse la vremea lor pe străvechile ”cartele perforate” în creierul computerizat al Securităţii, activ şi astăzi.

 

În primele decenii de funcţionare a Securităţii, dar şi ulterior ”, o atenţie deosebită a fost acordată recrutării din tinereţe a copiilor de membri ai fostelor partide burgheze, de legionari şi ai celor cunoscuţi cu atitudine ostilă la adresa regimului. Dacă în perioada stalinistă existau mulţi copii capabili să-şi trădeze părinţii pentru a putea urma o carieră profesională, în anii ceauşismului cazurile au fost foarte rare şi atipice”, spunea un pensionar al Securităţii. Dar în ultimul deceniu al regimului comunist, nu mai conta originea celui pe care Securitatea punea ochii, ci ”capacităţile” sale specifice. Oricum, minorii înregistraţi ca ”persoane de sprijin” erau, în majoritatea lor, mult mai harnici şi mai activi decît cei maturi.  

 

Opinia generală care a fost puternic sădită în mentalul public este că majoritatea colaboratorilor minori ai fostei Securităţi ”n-au avut discernamînt” în timpul recrutării şi furnizării informaţiilor, ca să nu mai vorbim de un ”acord al părinţilor”, care îi exonerează de orice răspundere şi îi apără de a fi deconspiraţi. Deşi penal nu se poate pune problema unei răspunderi, nici moral aceasta nu e posibilă – pentru că numele lor rămîn închise în arhive.
După absolvirea studiilor erau preluaţi fie în armată de către ofiterul de contrainformaţii, fie pe parcursul studiilor, de ofiţerul de securitate care acoperea respectiva instituţie de invăţămînt superior. Tuturor li se lua un nou angajament şi li se întocmea dosar personal de informator, care era distrus numai la primirea in partid. ”Majoritatea informatorilor şi colaboratorilor de vîrstă majoră (cu dosar personal şi angajament) au fost recrutaţi încă în anii de liceu sau de şcoală profesională, în timpul satisfacerii stagiului militar, ori în anii de studenţie”, spune un alt pensionar din Securitate.

 

Nu erau recrutaţi activiştii UTC din liceu, UASCR din facultate şi UTC sau PCR din armată, dintre care mulţi au făcut politică activă în special în FSN şi ”derivatele” sale politice ulterioare, inclusiv PD-L, actual PNL. Alţii au făcut cariere ca magistraţi, generali din Armată şi serviciile secrete, ori chestori de Poliţie. Toţi, alături de politicieni care au avut colaborări cu securitatea ca minori sînt cei care se împotrivesc, activ sau din umbră oricărei deconspirări a acestora (USR-PLUS a încercat chiar explicit să schimbe legea CNSAS în acest sens). De ce? Pentru că acum, trecuţi de 40 de ani şi cu un viitor frumos în faţă, îşi apără poziţiile în care au ajuns şi din care deja conduc sau se pergătesc să conducă România.

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

http://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2020/11/pioneri-ziua-copilului.jpghttp://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2020/11/pioneri-ziua-copilului-300x300.jpgrootstireaUncategorised
Practica nu a fost deloc un accident, un fenomen marginal, ci o acţiune instituţionalizată, prin care Securitatea îşi asigura viitorul. Numărul acestor ”informatori-elevi” a fost la nivelul ţării unul de ordinul zecilor de mii. La trei...