Apartenenţa la structurile NKVD/KGB a fost uneori determinantă în evoluţia politică, agentul acoperit avînd avantaje, în funcţie de puterea de influenţă pe acest canal de comunicare cu Moscova şi de poziţia celui care îl recrutase şi îl coordona, dar şi dezavantaje, cînd “legătura” superioară din aparatul de informaţii cădea în dizgraţie.

 

”Vidul de putere” şi hîrtia din poşeta Anei Pauker

 

În vara anului 1944, la vîrful PCR se înregistra un vid de putere, în condiţiile în care Constantin Pîrvulescu, aflat în conducerea provizorie a partidului după îndepărtarea lui Ştefan Foriş în aprilie 1944 alături de Iosif Rangheţ şi Emil Bodnăraş, nu avea cum să-ş impună autoritatea asupra grupului comunist recent eliberat din închisori şi nici asupra comuniştilor reøntorşi din URSS. Ulterior datei de 16 septembrie 1944, cînd a sosit în ţară cu un avion militar sovietic, Ana Pauker a criticat vehement în prima şedinţă la care a luat parte conducerea provizorie a PCR, ridiculizîndu-l pe Pîrvulescu (veteran al mişcării comuniste, participant la revoluţia din octombrie 1917 din Rusia) şi cultivîndu-le celor prezenţi sentimentul că a venit cu instrucţiuni precise de la Moscova, privind reorganizarea partidului: “A produs o impresie foarte puternică agresivitatea ei din prima şedinţă, în care a fost executat de ea Pîrvulescu. Ţinea să afişeze o hîrtie pe care o tot scotea din poşetă şi iar o băga, pentru a ne lăsa nouă impresia că acestea sînt instrucţiunile cu care a venit”, îşi amintea într-o şedinţă a Biroului Politic din martie 1961 Emil Bodnăraş.

 

Ana Pauker a criticat lipsa de consistenţă a rezistenţei antifasciste organizată de comuniştii din ţară pe parcursul războiului, dar mai ales implicarea PCR în actul de la 23 august 1944. Încă de la Moscova, ea îşi manifestase această nemulţumire în faţa lui Pătrăşcanu. Faptul s-a petrecut în cursul unei vizite pe care Pătrăşcanu, împreună cu soţia sa Elena, au făcut-o acasă la Ana Pauker, la începutul lunii septembrie. În 1967, Elena Pătrăşcanu îşi amintea încă această primă întîlnire între soţul ei ş Ana Pauker: “S-au îmbrăţişat şi s-a uitat la mine pătrunzătoare, spunînd că nu ne merge rău la Bucureşti, că sîntem bine îmbrăcaţi (ea era prost îmbrăcată). A spus cu un fel de subînţeles că ne merge bine, cu un fel de răutate… Cînd am plecat acasă, Andrei (numele conspirativ al lui Pătrăşcanu – n.n.) mi-a spus că ei nu-i place că s-a făcut acest 23 august, că ar fi preferat să vină ei, nu să facem noi actul de la 23 august”. Dealtfel, Pătrăşcanu a avut ocazia să sesizeze lipsa de consideraţie pe care sovieticii au arătat-o delegaţiei române, transportată de la Odesa la Moscova cu un avion de marfă. Aceeaşi descumpănire o simţea în septembrie 1944 şi Gheorghiu Dej, faţă de criticile aduse de Ana Pauker participării comuniste la pregătirea actului de la 23 august 1944: “Acum nu ştiu ce să cred. Tovarăşa Ana o fi stat de vorbă cu tovarăşi sovietici şi dacă asta-i părerea lor, că era mai bine dacă intrau în Bucureşti ca armată învingătoare şi că în acest fel scăpam şi de Rege şi de partidele burgheze, o fi ceva în treaba asta…”, după cum susţine Silviu Brucan, pe atunci ziarist la Scønteia, că i s-ar fi confesat liderul comunist.

 

Stînjeneala şi chiar panica resimţită în faţa acestor acuzaţii de către Pătrăşcanu, Dej şi Bodnăraş au dispărut, după octombrie 1944: Churchill cedase oricum sovieticilor, la întîlnirea cu Stalin de la Moscova, controlul asupra României. Istoricul Ghiţă Ionescu nota că “efectul imediat al acestui aranjament s-a tradus într-un control mai dur şi mai strict decît fusese pînă atunci. La Bucureşti a fost trimis un reprezentant politic, I.V. Pavlov, care a arătat clar că toate contradicţiile existente în politică şi în situaţia instituţiilor vor trebui rezolvate curînd”. Tot atunci au încetat şi atacurile comuniştilor din aripa “moscovită” la adresa tovarăşlor lor care susţinuseră actul de la 23 august 1944.

 

În aceste împrejurări s-a realizat, în urma intervenţiei sovietice dure prin Vîşinski, Comisarul adjunct pentru Afacerile Externe ale URSS, impunerea guvernului pro-comunist de la 6 martie 1945. Criza declanşată în PCR de afirmaţiile dure ale Anei Pauker practic dispăruse: în ianuarie 1945, Gheorghiu Dej avea prima întîlnire cu Stalin care, fără să menţioneze ceva despre participarea comunistă la actul de la 23 august 1944, îi confirma liderului comunist de la Bucureşti speranţele pentru ocuparea poziţiei de secretar general al partidului, funcţie în care acesta avea să fie ales în toamnă, la prima Conferinţă naţională postbelică a PCR. Cu această ocazie, nici grupul “moscovit” nu a fost lăsat deoparte: Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu făceau parte din Secretariatul Partidului, în care Gheorghiu Dej era izolat. Mai tîrziu, Dej avea să susţină deseori că în acestă perioadă facţiunea Anei Pauker conducea de fapt partidul, îndepărtîndu-l pe el din luarea deciziilor. Ceea ce a făcut ca lupta dintre cele două grupări rivale să nu înceteze.

 

Unanimitate pentru o execuţie: fostul secretar al partidului, căzut în dizgraţia ruşilor, a fost omorît cu o rangă

              

A existat însă şi un episod în care liderii acestor două tabere conturate în cadrul PCR şi-au dat mîna: cel în care s-a luat decizia de suprimare a fostului secretar general Ştefan Foriş, numit în fruntea partidului de Comintern în 1940, dar care între timp căzuse cu totul în dizgraţiia Moscovei. Foriş “era un om voinic, înalt, inteligent şi foarte şiret. Deşi în general manierat, era doar în aparenţă calm, deoarece atunci cînd era contrazis se aprindea uşor, momente în care devenea de multe ori dur şi chiar cu manifestări agresive”, după cum l-a descris ulterior unul dintre foştii săi apropiaţi, Grigore Răceanu. Firea colerică l-a pus nu odată în conflict cu ceilalţi membri din secretariatul partidului comunist, mai ales că în timpul războiului subiectele de dispută “ideologică” nu lipseau. Mai mult decît atît, ajunşi în închisoare, Iosif Chişnevschi, Ioan Vincze, Teohari Georgescu şi alţii au aruncat asupra lui suspiciunea colaborării cu Siguranţa, întărită de ineficienţa reţelelor comuniste şi de desele lor “căderi” în plasa poliţiei.

 

Ca urmare, Gheorghiu Dej, liderul necontestat al celor aproximativ 200 de deţinuţi comunişti închişi a luat decizia înlăturării lui Foriş de la conducerea PCR, după ce în prealabil a luat ”binecuvîntare” de la Moscova, pe canale secrete. Astfel că, chiar înainte de eliberarea sa din închisoarea de la Caransebeş, Emil Bodnăraş primea de la Dej instrucţiuni clare: “Înainte de plecarea mea din închisoare în noiembrie 1942, am fost chemat de tov. Gheorghiu şi mi s-a arătat în ce constă sarcina mea afară, un şir de detalii legate de modul de a le executa… În executarea misiunii de la 4 aprilie 1944 (data înlăturării lui Foriş – n.n.), cînd a devenit clar pentru mine că Foriş este un trădător şi că urmează să fie înlăturat, drept să vă spun m-am simţit foarte măgulit, pentru că în compunerea conducerii provizorii m-am găsit şi eu”, îşi amintea Bodnăraş la şedinţa Biroului politic din martie 1961. Întîrzierea dintre momentul eliberării sale şi înlăturarea lui Foriş s-a datorat domiciliului obligatoriu, care îi fusese fixat lui Emil Bodnăraş la Brăila, dar acesta a reuşt să aplice în cele din urmă instrucţiunile lui Dej.

 

Foriş a rămas în arest la domiciliu, sub paza unei gărzi comuniste înarmate, pînă în august 1944. Eliberat pentru scurtă vreme, a fost rearestat, deş Bodnăraş îl propusese pentru o “muncă pe linie de propagandă” şi a fost depus într-o casă conspirativă a partidului, urmînd ca soarta lui să fie decisă ulterior. Deznodămøntul nu s-a lăsat aşteptat şi a venit ca rezultat al deciziei unanime luate de Dej, Pauker, Luca şi Georgescu. “Clarificarea” situaţiei lui Foriş (care primise eticheta de “agent provocator”) a fost urmată de mutarea lui în arestul Ministerului Afacerilor Interne, produsă în vara anului 1945 la cererea lui Pantiuşa Bodnarenko, agent NKVD care conducea de peste două decenii o agentură a Poliţiei secrete sovietice în Romπnia şi viitor director al Securităţii, sub numele de Pintilie Gheorghe. Arestarea lui Foriş s-a făcut pentru a i se pierde urma şi a fi ferit de ochi curioşi, fiind primul pas către lichidarea sa fizică. Ulterior, Teohari Georgescu a relatat cum s-a decis omorîrea fostului secretar general al partidului: “În primăvara anului 1946 a venit la mine generalul Nicolski şi m-a întrebat Ce facem cu Foriş? Stă de mult. Eu i-am spus că am să întreb şi am să-i comunic. După cîteva zile, m-am dus la secretarul general al partidului şi l-am întrebat  Ce facem cu Foriş, îl ţinem de mult, îl suprimăm? Faţă de propunerea mea, tov. Gheorghiu mi-a spus că este de acord să-l suprimăm. După aceasta, am căutat pe Vasile Luca şi pe Ana Pauker. I-am găsit împreună într-o cameră a Anei Pauker, de la etaj. I-am întrebat: Ce facem cu Foriş? – în sensul că să-l suprimăm. Amîndoi au fost de acord”. 

 

Unanimitatea conducerii partidului în decizia lichidarea lui Foriş a fost cauţionată şi de implicarea celor doi agenţi NKVD Alexandru Nicolski şi Pintilie Gheorghe în obţinerea ”aprobării” şi executarea crimei. Foriş a fost ridicat din arestul MAI de o echipă condusă de Petre Bulgaru, sub pretextul anchetării lui la sediul partidului din Aleea Alexandru. Adus aici, a mai avut o ultimă discuţie cu Alexandru Nicolski, care i-a cerut lămuriri în legătură cu un caiet găsit la domiciliul în care a stat sub pază înaintea arestării, caiet în care Foriş notase un lung memoriu despre activitatea sa din timpul războiului. Condus apoi spre o anexă a clădirii, a fost ucis cu ranga de Pintilie Gheorghe. Urmele crimei au fost şterse: peste cadavrul fostului secretar gereral al partidului, Pantiuşa şi şoferul său Mitea au turnat cărămidă pisată. În 1967, la deshumarea rămăşţelor lui Foriş din curtea Ambasadei Poloniei, s-au găsit însă două cadavre. şi nu unul Pantiuşa a recunoscut că şi cea de-a doua victimă a fost omorîtă de el, dar nu a reuşt să-ş amintească identitatea ei. S-a stabilit ulterior că era vorba de ultimul director al penitenciarului Doftana, Săveanu. Şi mama lui Foriş a fost omorîtă, fiind înecată în rîul Criş, după ce insistenţele øn a afla ceva despre soarta fiului deveniseră supărătoare pentru liderii partidului, iar soţia, Victoria Sîrbu, a stat 15 ani în închisoare, fiind condamnată în “lotul Pătrăşcanu”. Acesta a fost unul dintre rarele momente de implicare făţişă a agenţilor sovietici Pintilie şi Nicolschi în rezolvarea unor episoade ale conflictului intern din PCR.

 

 Două săbii în aceeaşi teacă, a Moscovei

              

Controlul asupra evoluţiei tensiunilor dintre facţiunile partidului a continuat şi s-a accentuat chiar, în condiţiile în care Stalin prefera o conducere dezbinată, preocupată mai degrabă de lupte pentru putere, decît o consolidare a unei conduceri care s-ar fi putut gîndi la o ieşre de sub deplina tutelă sovietică. Liderii comunişti antrenaţi în obţinerea controlului absolut asupra partidului căutau permanent căi de subminare a poziţiei concurenţilor. Posibilitatea de discreditare a rivalilor prin rapoarte concepute la Bucureşti, spre a fi trimise la Moscova nu a fost neglijată de cei care luptau pentru întîietate în PCR. În cursul manevrelor sale abile şi îndrăzneţe care aveau să-i aducă puterea, Gheorghiu Dej, după cum susţin unele surse, agent NKVD încă din anii ’30, a utilizat împotriva rivalilor aceste mijloace, care au făcut însă parte şi din arsenalul taberei opuse. Ambele tabere se ”turnau” din greu la Moscova, pe diferite canale. Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu lucrau şi ei cu serviciile sovietice. Din sarcina lor, Pauker constituise  divizia “Tudor Vladimirescu”, iar între acţiunile lui Vasile Luca se cunoaşte recrutarea pentru NKVD la Cernăuţi, în 1940, a lui Alexandru Nicolski – viitor subdirector al Securităţii. Teohari Georgescu mărturisea la røndul său prin 1953 că fusese instruit la Moscova din ordinul lui Dimitrov în august 1940 de către un expert al NKVD în tehnici de cifrare ş diversiune ş retrimis în ţară ca persoană de legătură cu Secţia Română a Cominternului.

 

Grupul Pauker – Luca – Teohari avea însă relaţii deosebite de ordin politic. Surclasat de poziţiile celor trei la Moscova, Dej a căutat să-şi creeze legături în aparatul Poliţiei secrete sovietice şi l-a atras mai întîi de partea sa, pentru a-l sprijini în tainicele acţiuni împotriva “moscoviţilor” pe Emil Bodnăraş, care era unul dintre cei mai redutabili agenţi sovietici din PCR. Ofiţer al vechii armate, Bodnăraş a fugit în URSS unde, după condamnarea sa în contumacie de un tribunal din România pentru dezertare, a fost racolat la începutul anilor ’30 de NKVD şi pregătit ca spion. Relaţiile sale în aparatul serviciilor secrete sovietice erau la cel mai înalt nivel: “Spre sfîrştul lui 1933 Menjinski mai trăia, el conducea resortul special unde eu lucram… legătura mea era unul din ajutoarele principale ale coducerii acestui organ”, povestea în şedinţa Birolului Politic din 13-14 martie 1961 Emil Bodnăraş, relatînd trimiterea sa cu misiune de spionaj în România din ordinul direct al lui Viaceslav Menjinski, succesorul lui Dzerjinski la conducerea poliţiei secrete sovietice. Bodnăraş descria în acele împrejurări tratamentul de care s-a bucurat în URSS şi contextul în care s-a decis trimiterea sa în România, la decizia lui Menjinski, după grevele de la Griviţa: “serviciile sovietice de specialitate au avut faţă de mine o atitudine deosebit de atentă, aveau grijă să mă documentez, mi-au pus la dispoziţie şi cărţi şi literatură, ca să nu mă rup de ţară, primeam şi Universul . Cînd a fost greva de la Griviţa, am fost căutat acasă, m-au adus la comandament, am stat acolo cîteva zile şi urmăream semnalele de la serviciile lor, care înregistrau ce se întîmplă”. Bodnăraş comunica direct cu Viaceslav Menjinski, iar “legătura” sa cu şeful NKVD-ului erau cei doi adjuncţi ai acestuia, Artur Artuzov, şeful Direcţiei de informaţii externe pînă în 1934 şi adjunctul şi succesorul lui Menjinski la conducerea Poliţiei secrete sovietice, temutul Gherich Jagoda.

              

La aceeaşi şedinţă din martie 1961, Dej, Maurer şi Bodnăraş au rememorat circumstanţele în care, la începutul anului 1946, după o întîlnire cu Vîşnski, au luat iniţiativa alcăturii unei scrisori către Stalin privind “linia greştă” pe care se situa grupul Pauker. Nemulţumirile lui Vîşnski faţă de acţiunile Anei Pauker erau provocate de pactul încheiat din iniţiativa ei şi a lui Teohari Georgescu cu legionarii de sub autoritatea lui Nicolae Pătraşcu în august 1945, pact justificat ulterior de Ana şi Teohari prin prevenirea organizării unei rezistenţe anticomuniste armate de către aceştia, aflaţi în ilegalitate. Scrisoarea nu a fost pînă la urmă trimisă. Cei trei conspiratori au ajuns probabil să afle că autorul  ideii înţelegerii cu legionarii, care a avut ca rezultat practic scoaterea din ilegalitate şi deconspirarea lor a fost de fapt Alexandru Nicolski, unul din ofiţerii superiori ai reţelei NKVD/KGB din România. Este însă bine de reţinut acest episod, care arată că practica delaţiunii era una din armele arsenalului luptelor pentru cîştigarea favorurilor Moscovei, la Bucureşti ca şi la Praga, la Sofia ca şi la Varşovia.

 

Trimişii sovietici erau în capitalele estului şi centrului european pe cît de temuţi, pe atît de curtaţi de cadrele comuniste. În Bucureşti, Ana Pauker devenise expertă în captarea bunăvoinţei: “Ana strălucea. Nu era uşor să nu te clinteşti în faţa felului ei arogant, foarte dibaci, cu care zăpăcea şi încînta oamenii în casa ei, începînd cu Sadoveanu şi terminînd cu tot felul de emisari care circulau prin ţară. Pentru mine, relaţiile ei cu oficialităţile sovietice de la noi, pe care le afişa ostentativ, nu erau fără putere de influenţă”, susţinea Bodnăraş în martie 1961, la amintita şedinţă a Biroului Politic. Dej rememorase şi el øntr-o altă ømprejurare, cu trei ani mai devreme, la Plenara din 9-10 iunie 1958, aceleaş circumstanţe: “Ana Pauker avea casa deschisă cu gustări, primea vizite cu discuţii, acasă la ea era centrul de tragere a sforilor”. Cu astfel de metode, Pauker i-a atras de partea sa pe unii dintre reprezentanţii sovietici de marcă la Bucureşti: generalul Susaikov de la Comisia Aliată de Control, ambasadorul Simion Kaftaradze, alături de alţi mulţi funcţionari mai mărunţi, ca să nu mai vorbim de unii dintre activiştii de frunte ai partidului din România, care o ascultau înfioraţi povestind despre întîlnirile cu Stalin, relaţiile cu Manuilski şi prietenia ei cu Molotov.

              

În replică, deş Teohari Georgescu (trecut în tabăra Anei Pauker) controla Ministerul de Interne, în structurile acestuia, ca şi la S.S.I. (aflat în subordinea Consiliului de Miniştri), Dej îşi plasase proprii săi oameni. Mulţi dintre ei erau piese valoroase pe tabla de şah a conflictului cu tabăra “moscovită”, fiind capacitaţi de Gheorghiu Dej din grupul celor 46 de agenţi sovietici, care făcuseră puşcărie în România, unde i-a şi cunoscut pe mulţi. Aceşti vechi NKVD-işti, printre care cei mai importanţi erau Serghei Nikonov, Pantiuşa Bodnarenko, Petea Goncearuc, Vania Didenco, Mişa Postanski, au făcut carieră în S.S.I., Securitate şi chiar în partid (toţi cu nume românizate), fiind recompensaţi astfel de către Dej pentru excelentele legături cu Moscova pe care i le-au asigurat. Mai mult, liderul comunist l-a cultivat atent şi l-a cîştigat de partea sa pe generalul NKVD Grigori Fedicikin, creator al reţelelor sovietice de spionaj în Balcani, devenit şeful rezidenţei din România (1945-1947), care se purta în Bucureşti “aidoma unui vicerege”. După 1948, Dej a cîştigat şi prietenia lui Marc Mitin, redactorul şef al revistei Cominformului Pentru pace trainică, membru în CC al PCUS şi unul dintre biografii oficiali ai lui Stalin, care va avea un rol hotărîtor în acuzarea ulterioară a “deviatorilor” Luca, Georgescu ş Pauker. Izolarea acestui grup de canalele de comunicare cu Moscova pe care le deţineau agenţii secreţi sovietici avea să-ş arate efectul în condiţiile renaşterii suspiciunilor staliniste faţă de veteranii cominternişti, la începutul anilor ’50, cînd NKVD/KGB nu va ezita să avizeze urmărirea liderilor  facţiunii “moscovite” din PCR.

 

În afara celor două mari grupări care îşi disputau fără menajamente supremaţia în partid, pretenţii pentru postul de lider nutrea şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Mai vechi inamic al lui Dej, căruia îi provoca teribile complexe intelectuale, înecate deseori în accese de furie. Pătrăşcanu detesta profund intrigile bizantine întreţinute între cele două tabere şi ignora relaţiile cu oculta emisarilor sovietici, arătîndu-se mai degrabă preocupat de imaginea publică şi popularitatea sa în masa largă a membrilor de partid. Pradă propriului orgoliu, el persista în credinţa că acestea ar fi suficiente argumente pentru o viitoare cauţionare de către Moscova a puterii propriei persoane asupra partidului. Iluzie care avea să-i fie fatală. Pătrăşcanu avea să plătească scump naivitatea de a ignora cu superioritate bizantinismul luptelor pentru putere ş pericolul mortal al armelor oculte folosite de rivalii săi, curajul de a afirma public ş a crede într-o linie “naţională” a comuniştilor din România ş nesăbuinţa de a-i dispreţui pe cei care el considera că merită dispreţul. Cu propria viaţă. Dar despre asta, într-un episod următor.

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

http://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2020/09/dej.jpghttp://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2020/09/dej-300x300.jpgrootstireaUncategorised
Apartenenţa la structurile NKVD/KGB a fost uneori determinantă în evoluţia politică, agentul acoperit avînd avantaje, în funcţie de puterea de influenţă pe acest canal de comunicare cu Moscova şi de poziţia celui care îl recrutase şi...