Toate regulile pe care s-a clădit de două milenii încoace civilizaţia umană sînt puse în prezent sub semnul îndoielii şi al ”echităţii” lor. Bineînţeles că, în sens absolut, nimic nu poate fi etic pînă la capăt: dreptatea unuia înseamnă, pentru altul, nedreptate. La capătul primei mari experienţe traumatizante pentru omenirea epocii moderne, am numit aici Primul Război Mondial, la Pacea de la Versailles s-a stabilit că Puterile Centrale, în principal Germania, au purtat vina conflagraţiei, din care lumea se trezea ca dintr-un vis urît. Poate cel mai traumatizant lucru era că umanitatea înţelegea cît de şubrede îi sînt temeliile şi cît de subţire este poleiala civilizaţiei, de sub care o natură întunecată, a urii, poate oricînd să explodeze în violenţă şi crimă. Nici acum nu s-au descîlcit pînă la capăt toate resorturile acestei răbufniri. Ura nu a încetat odată cu pacea, ci a reînceput din momentul semnării ei. La tratative, s-au discutat despăgubirile de război: Germania spera să se accepte suma plăţii a 2 miliarde de dolari-aur, iar Franţa cerea peste 30. S-a convenit pînă la urmă la plata a 6 miliarde. Nemulţumiţi au fost şi germanii, şi francezii – iar germenii următoarei conflagraţii mondiale au încolţit chiar acolo şi atunci. O cauză mai profundă a războiului, inechitatea socială, născută de societatea capitalistă, nu-şi găsise pe de altă parte nicio rezolvare la Versailes. Seminţele războiului s-au semănat astfel chiar la tratativele de pace.

Astăzi un alt fel de inechitate este pe cale să dea naştere unui altfel de război. E vorba de ceea ce unii numesc normalitate şi alţii socotesc a fi discriminare. Conform tradiţiei creştine şi nu numai, familia e formată, consacrată, ca uniune consensuală între un bărbat şi o femeie, care dau naştere copiilor, pe care au datoria să-i ocrotească. Asta, cel puţin, a asigurat mersul civilizaţiei oamenilor pe pămînt, pînă acum. De la începutul acestui mileniu însă, în numele ”progresului” şi al ”corectitudinii politice”, s-a convenit că acelaşi drept îl au şi cupluri de acelaşi sex sau transexuali, care au dreptul la a-şi întemeia o familie. Problema e că însăşi natura a omis să se ”updateze” şi ei nu pot avea copii. Tocmai natura dictează normalitatea şi orice tentativă de a-i schimba regulile provoacă, mai devreme sau mai tîrziu, dezastre mai mari sau mai mici. Natura nu se pierde în sofisme şi ea nu cunoaşte noţiunea de ”corectitudine politică”. Dimpotrivă, ”selecţia naturală” a lui Charles Darwin, care asigură perpetuarea speciilor este una profund incorectă – pentru că îi avantajează pe cei puternici. Degeaba foştii pacienţi ai lui Freud din vremea primului război mondial, ajunşi azi beneficiarii unei discriminări pozitive încearcă să-i schimbe regulile, ele sînt imuabile. Dar să revin însă, şi să ajung la copii. Ei sînt, în toate războaiele, de ieri şi de azi, victimele inocente ale conflictelor celor mari, ale poftelor şi orgoliilor lor, ale neroziei lor, în ultimă instanţă.

Am citit recent că, începînd din anii ’70, numeroşi copii ai străzii din Berlin au fost plasaţi vreme de trei decenii, tocmai în casele unor pedofili. Unii dintre ei nu erau altceva decît nişte prădători sexuali, care se înfăţişau lumii sub chipul unor ”păriniţi adoptivi ideali” şi îşi primeau astfel prada acasă, ca un fel de ”bonus”, din partea societăţii. ”Soluţia” a fost găsită de un cunoscut psiholog al vremii, Helmut Kentler, care mai întîi a validat-o ştiinţific şi apoi, cu acordul autorităţilor, al Senatului Berlinului şi al serviciilor sociale, a fost pusă în aplicare. Acei ”părinţi adoptivi”, de fapt abuzatori sexuali ai copiilor încredinţaţi lor spre adopţie, primeau şi o alocaţie pentru creşterea lor. Cei condamnaţi şi ieşiţi din închisoare pentru pedofilie au constatat astfel că infracţiunea le este la final răsplătită. Motivaţia psihologului care a implementat proiectul a fost că abuzatorii nu mai fac rău în afara caselor lor şi că e bine şi pentru copii, care nu mai ajung în orfelinate. Cît de ”bine” a fost pentru aceştia s-a văzut recent, la Universitatea din Hildesheim, unde s-a studiat ”proiectul Kentler” şi a ieşit la iveală impactul devastator asupra copiilor daţi atunci spre adopţie pedofililor, cît şi că de aceste ”adopţii” sui-generis au profitat şi unii profesori din mediul universitar sau notabilităţi, cu aplecări spre pedofilie altfel necunoscute. Sub toată pojghiţa de justificări ştiinţifice s-a găsit de fapt un ocean de mocirlă.

Un ”experiment Keller” mai mic a ieşit la iveală în aceste zile şi la noi, unde conform unor date publicate recent, din cele 4.500 persoane condamnate în ultimii şase ani pentru infracţiuni sexuale, cei mai mulţi dintre cei care au primit drept pedeapsă ”munca în folosul comunităţii”, au fost trimişi să îndeplinească această muncă neremunerată în şcoli, centre educaţionale şi biblioteci, adică ”pe terenul de vînătoare”. E ca şi cum ai cufunda un rechin într-un ştrand. Ministerul Justiţiei a furnizat deputatei independente Oana Bîzgan date potrivit cărora 339 de persoane condamnate pentru acte sexuale cu minori, au fost trimise de către instanţele de judecată, doar în acest an, pînă acum ”pe teren”, printre copii. Alţi 78 de violatori, 289 de proxeneţi şi 177 de condamnaţi pentru pornografie infantilă i-au însoţit. În aceste condiţii, înfiinţarea ”Registrului Infractorilor Sexuali” are doar un rol decorative: studiile criminologice au arătat, în cazul acestor infracţiuni, că recidiva se înregistrează în 70% din cazuri. Din dosarele care privesc acte sexuale cu minori, mai spun statisticile, mai puţin de jumătate (42,17%) au primit condamnări definitive şi doar 25,77% dintre cazuri au fost cu executarea pedepsei în detenţie. Restul prestează ”muncă în folosul comunităţii”. Blîndeţea instanţelor e în consonanţă cu ”corectitudinea politică” şi cu ”proiectul Kentler”, dar şi nu cu victimele: copiii.
 
Revin şi spun, în toate războaiele celor mari, copiii sînt victime inocente. Fie că e vorba de războiul clasic, fie că e vorba de cel mai benign şi larg răspîndit, al unui divorţ. Ori, de cel ideologic de azi, dintre ”conservatori” şi ”progresişti”. Dar actualul divorţ de la normele morale, tocmai în numele unei ”moralităţi” de-a dreptul transcendente poate duce într-o fundătură a istoriei. E periculos cînd istoria şi normele etice sînt rescrise, cum vedem în aceste zile, atît în Statele Unite, în Europa, dar şi la noi, de minorităţi. O minoritate e, îndeobşte, resentimentară la adresa majorităţii, chiar dacă e beneficiara unei discriminări pozitive. Dar cînd pînă şi pedofilii înşişi se erijează cu consimţămîntul tacit al autorităţii şi al justiţiei în părinţi şi educatori ideali ai copiilor, în numele noii religii a ”corectitudinii politice”, e amanetat viitorul, cu mari riscuri. Pentru copii, ”corectitudinea politică” înseamnă deocamdată cenzurarea basmelor socotite ”violente”, dar în schimb abuzul sexual asupra lor este într-atît de tolerat, încît pare că vrea să intre şi el în sfera normalităţii. Uităm că ei, copiii, sînt cei care fac lumea de mîine. După semne, acest  viitor e unul în care riscăm ca lumea să nu se mai împartă în bogaţi şi săraci, ci în frustraţi şi abuzaţi.

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

http://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2020/06/marius-oprea-3.jpghttp://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2020/06/marius-oprea-3-300x300.jpgrootstireaUncategorised
Toate regulile pe care s-a clădit de două milenii încoace civilizaţia umană sînt puse în prezent sub semnul îndoielii şi al ”echităţii” lor. Bineînţeles că, în sens absolut, nimic nu poate fi etic pînă la capăt:...