Odată cu împlinirea vârstei de 14 ani, pionierii deveneau membri ai Uniunii Tineretului Comunist, organizaţie creată de PCR, sau, pe scurt, utecişti, cea mai importantă pepinieră de cadre a partidului unic.

Profesorul Ionel Claudiu Dumitrescu afirmă într-un articol publicat în revista Historia că „regimul comunist a pus mare accent pe dezvoltarea învăţământului numai după ce s-a constatat că evoluţia economică şi militară a sistemului centralizat este strict legată de progresul intelectual până la formarea unor specialişti capabili să rezolve problemele fără să gândească la mersul general al societăţii. Ideologia dicta însă modul în care erau organizate şcolile şi liceele. Se punea accent pe învăţământul de masă şi pe celebrele economii la buget. Partidul comunist dorea performanţă, dar se învăţa pe trei serii, seralul începând doar de la orele 17. Nu exista timp pentru curăţenie şi aerisirea claselor. Profesorii erau epuizaţi de predarea la puhoiul de educabili. Mai existau în contul liceului şi 240 de persoane la profilul fără frecvenţă. Era un fel de industrie şcolară. Era doar o simulare intelectuală la matematică sau fizică. Profesorii munceau, dar constatau că nu obţin rezultate printr-o suficientă acumulare de cunoştinţe teoretice şi practice. Seraliştii acumulau multe absenţe din cauza transportului în comun dinspre platforma chimică. Politica partidului făcea ravagii. Cele mai multe absenţe erau strânse atunci când se făceau alegeri în partid, UTC şi sindicat. Ideologia prima în faţa cărţii”.

Recrutarea uteciştilor începea în clasa a VIII-a, absorbţia elevilor de la acest nivel în UTC fiind de 25% în 1983 şi de 40% în 1988, , conform istoricului Gabriel Catalan.

În 1983, 90% dintre elevii clasei a IX-a erau utecişti, pentru ca în 1988 să intre în organizaţie 98% dintre aceştia. Începând cu clasa a X-a, practic toţi elevii erau membri în UTC, intrarea în organizaţie făcându-se automat şi obligatoriu. Instrucţiunile de uz intern cu privire la modul de primire în UTC din anii ‘70 şi ‘80 amestecau criteriile politice cu cele meritocratice, în primă instanţă intrând în UTC, de regulă, elevii cei mai buni la învăţătură care nu aveau o problemă flagrantă la dosarul personal sau al părinţilor, respectiv să fi avut origini sănătoase, care se traduceau în a proven din familii de muncitori şi ţărani. În a doua etapă erau incluşi toţi ceilalţi.

Istoricul Gabriel Catalan spune că UTC a fost cea mai importantă pepinieră de cadre a PCR, evoluţia acesteia fiind indisolubil legată de cea a partidului. Din anii ‘60, PCR a dorit  includerea “covârşitoarei majorităţi” a tineretului în organizaţiile comuniste.

„Statutul organizaţiei comuniste de tineret a fost modificat succesiv pentru a lărgi sfera celor eligibili: în 1956, la Congresul al II-lea al UTM, vârsta acestora a fost extinsă la intervalul 14-26 de ani; în 1960, cu ocazia Congresului al III-lea, de la 14 la 28 de ani; în 1966, la Congresul al IV-lea (renumerotat drept Congresul al VIII-lea) se revine la limita superioară de 26 de ani, dar cu posibilitatea de prelungire la cerere până la 30 de ani; în 1971, la Congresul al IX-lea, nu mai există limită pentru prelungire; Congresul al X-lea din 1975 şi Congresul al XI-lea din 1980 păstrează prevederile anterioare; Plenara din 1982, confirmată de Congresul al XII-lea din 1985, măreşte limitele la 14-30 de ani (…) Schimbările statutare privind limita de vârstă s-au reflectat în creşterea foarte rapidă a numărului de membri. UTM avea 1.900.000 de membri în 1960, 2.250.000 în 1966, în 1971 însuma 2.400.000 de membri, ajungea la aproape 3.000.000 în 1975, ulterior, în 1985, la 3.900.000, pentru a atinge cifra de 4.100.000 în 1988. În anii ‘80, UTC avea peste 500.000 de cadre (activişti)”, scrie istoricul, pe site-ul gabrielcatalan.wordpress.com.

Aceeaşi sursă arată că în „epoca Nicolae Ceauşescu” principalele funcţii ale organizaţiilor de tineret erau cele de propagandă şi de mobilizare la “muncile voluntare”, iar rolul esenţial le era rezervat pentru întreţinerea cultului personalităţii cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu, fenomen care nu era doar o formă de consolidare a puterii familiei dictatoriale, ci şi o modalitate complexă de exercitare a controlului social.

În aceste condiţii nu e de mirare că un cunoscut cântec „Uteciştii de azi, comuniştii de mâine” a fost transpus cu greu în realitate, dar uşor de parafrazat, până a devenit un adevăr: „Uteciştii de azi, refegiştii de mâine”. Un apropos la tinerii care au ales libertatea în locul îndoctrinării, fugind în Occident, chiar cu preţul vieţii.  

De la ziua de naştere la Cenaclul Flacăra

„Orice ocazie, indiferent cât de mică (sărbătorile naţionale: 1 mai, 23 august; ziua de naştere a şefului statului şi a consoartei sale: 26 ianuarie şi 7 ianuarie; aniversările istorice preferate de comunişti: 5 şi 24 ianuarie, 6 martie, 8 mai, 9 mai, 25 octombrie, 1 decembrie, 30 decembrie etc.; vizitele de lucru interne; primirile înalţilor oaspeţi străini aflaţi în vizite oficiale; plecările în străinătate în fruntea unor delegaţii “de partid şi de stat” şi revenirile în ţară; începutul anului şcolar: 15 septembrie; Anul Nou: 31 decembrie-1 ianuarie; alegerile şi referendumurile), era folosită pentru elogierea “marelui cârmaci al ţării”, “geniului Carpaţilor”, “celui mai iubit fiu al poporului”, fiind organizate manifestaţii de masă (mitinguri, spectacole omagiale, marşuri, simpozioane). S-a reluat tradiţia brigadierilor de pe şantierele naţionale ale tineretului (Canalul Dunăre – Marea Neagră şi Canalul Bucureşti-Dunăre, amenajarea complexă a râului Dâmboviţa, construcţia metroului, a Casei Poporului şi a centrelor civice ale localităţilor “sistematizate”, termocentrala de la Anina etc.), a fost organizată Universiada la Bucureşti în 1981 şi tot atunci a fost lansat marele marş anual sugestiv intitulat “Tineretul României doreşte pacea”, s-au continuat serbările “Scânteii Tineretului”, “a explodat” Cenaclul Flacăra, cu ale sale giganteşti şi ridicole spectacole manipulatoare, au fost inventate grandioasele manifestări sportive, tehnico-ştiinţifice şi cultural-artistice de tip surogat: “Daciada” – competiţie sportivă populară naţională şi Festivalul naţional “Cântarea României” (cu secţiuni special destinate tineretului), toate profund ideologizate. Chiar şi şedinţele Biroului CC al UTC s-au transformat în ceremonii-cadru pentru prestarea de omagii la adresa secretarului general al PCR”, afirmă istoricul.

Conform acestuia, din 1968, UTC (inclusiv sateliţii săi: organizaţiile de preşcolari – „şoimi”, şcolari – pionieri şi studenţi comunişti) a fost inclusă în Frontul Unităţii Socialiste (redenumit în 1980 Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste), care cuprindea aproape 40 de organizaţii de masă, pe lângă partidul unic – PCR (care era mai mare decât PCUS, având 3.800.000 de membri, adică 15% din populaţia ţării), aşa încât practic fiecare cetăţean român (chiar şi minor fiind) era încadrat într-o organizaţie de masă coordonată şi controlată de partid. Uniunea Asociaţiilor Studenţeşti din România (UASR) – organizaţie satelită a UTC-  avea la formare, în 1957, în jur de 50.000 de membri, pentru ca după 1973, când partidul îi schimbă denumirea în Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România, să depăşească 100.000,  în deceniul nouă tinzând spre 150.000 de membri.

Dincolo de ideologizare, uniformizare şi control, înainte de 1989, au fost şi lucruri bune în învăţământul românesc. „În egală măsură, trebuie să recunoaştem că preocuparea regimului pentru eliminarea analfabetismului a fost un lucru bun. La fel, existenţa unui acces mai liber la educaţie, bazat pe gratuitatea acestuia. Desigur, cineva ar putea comenta faptul că semnificaţia acestui acces este drastic alterată de calitatea învăţământului (dar am intra într-un argument circular) sau că, dimpotrivă, aceasta ar justifica sintagma metaliferă (dar, la fel, argumentul ar fi circular, căci ar folosi ca argument ceva ce de-abia urmează a fi demonstrat). Perioada comunistă a fost şi o perioadă de relativă încremenire tehnologică, ceea ce făcea ca sistemul de educaţie să intre într-o rutină ce poate fi uşor confundată cu calitatea”, afirmă profesorul Carol Capiţa, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, într-un interviu acordat Gndul.info, în ianuarie 2017.

În opinia sa, cel mai grav lucru este că “se produceau absolvenţi de liceu sau de facultate care ştiau că nu au şanse să se realizeze profesional decât dacă stăteau cuminţi sau, mai bine, pactizau cu sistemul. Selecţia era şi ea subiectivă: cei ce aveau rude condamnate politic sau în străinătate, sau erau copii de preoţi nu puteau candida la facultăţile ideologice (istorie, drept, filosofie) (…) În ceea ce priveşte trierea, să ne aducem aminte de faptul că, vroiai sau nu, puteai sau nu, trebuia să termini (ca să vezi, la fel ca astăzi) cel puţin zece clase, după care (poate mai bine ca astăzi) făceai o şcoală profesională şi apoi continuai la seral (…). Nu cred că era vorba de respect (n.r faţă de profesori), ci mai degrabă de teamă. Teama de note mici, de reacţia părinţilor (care vroiau ca odraslele să iasă din cercul limitat al fabricii sau al CAP-ului, pe un principiu precizat de Caragiale, anume că românul se naşte licean, trăieşte funcţionar şi moare pensionar), de posibile puncte slabe la dosar (mai ales dacă vroiai să candidezi la o facultate considerată a fi ideologică)”.

De ce nici atunci nu erau bani pentru şcoli? Răspunsul la întrebare este unul foarte simplu, afirmă profesorul Ionel Claudiu Dumitrescu, într-un articol publicat în revista Historia.„Regimul de la Bucureşti investea banii în armament pentru a participa la cucerirea întregii planete. Au fost cumpărate până în 1962 sute de avioane de vânătoare MiG-15 şi 19. N-au fost uitate nici tancuri, peste o mie de T-34 fiind aduse pentru a forma nucleul ofensivei terestre. Aceste categorii de arme erau totuşi cam depăşite şi s-a trecut la comandarea de T-54A şi MiG-21. Şi s-a mers tot aşa până în 1989, mai ales în mediul rural. Banii au plecat peste graniţe pentru tunuri împreună cu produsele agricole. Populaţia trebuia să se descurce cum putea şi cu ce mai rămânea”, explică profesorul.

Urmează Drepturi şi libertăţi în epoca Ceauşescu. Între Constituţie şi realitate


Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

 

http://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2019/10/ada-nechita-6.jpghttp://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2019/10/ada-nechita-6-300x300.jpgrootstireaUncategorised
Odată cu împlinirea vârstei de 14 ani, pionierii deveneau membri ai Uniunii Tineretului Comunist, organizaţie creată de PCR, sau, pe scurt, utecişti, cea mai importantă pepinieră de cadre a partidului unic. ...