Dialogul cu Răzvan Theodorescu, președintele Secției de Artă, Arhitectură și Audiovizual a Academiei Române, construiește, cu fiecare pereche întrebare-răspuns, o Românie când inteligentă, când trădătoare, când fantezistă, când duplicitară. O Românie neisprăvită, o Românie norocoasă și nu prea. România noastră.

Cultura românească, încotro? Întrebarea taie scurt aerul rarefiat al unei încăperi înalte, gătite parcă pentru o sărbătoare a cărților. „Trebuie să plecăm de la realitatea – pe care eu am co n s ta ta t – o din poziția de ministru al Culturii (2000-2004) – că în toată Europa bugetul pentru Cultură este cel mai mic. Noi nu putem să sperăm într-un sprijin material consistent din partea bugetului de stat. Niciodată! Nu la Cultură”.

Academicianul Răzvan Theodorescu se apleacă puțin în față, mă evaluează scurt, apoi revine: „Țările dezvoltate sunt sprijinite de mecenate, de firmele private, de marile industrii. Și mai au ceva: o lege a lobbyului. Iată, la noi a fost campania aceasta pentru Cumințenia Pământului. Păi, a fost un eșec răsunător, pentru că a fost prost concepută. Românii nu au încă această generozitate pentru Cultură… Or, campania pentru Brâncuși a fost una proletcultistă. Noi avem nevoie de o lege a lobby-ului, pentru a nu sta cu teama DNA -ului la fiecare pas, înțelegeți? Au fost întreprinderi importante, chiar ale Academiei Române, ale colegului meu, Eugen Simion, legate de tipărirea manuscriselor Eminescu. Când eram ministru, țin minte că am dat un miliard pentru acest lucru. Ei, bine, omul a ajuns la DNA din cauza unor povești legate de finanțare. Este absolut anormal! Dacă exista ceva legat de mecenat sau o lege a lobby-ului, nu mai ajungeai într-o asemenea situație.

„​Suntem o structură latină și orientală. În amândouă cazurile, ne ducem la dictatură. Structura latină ne mai duce la individualism acerb, iar structura orientală la spiritul de turmă” , RĂZVAN THEODORESCU, academician

În materie de legislație suntem slabi. Avem doar un schelet juridic, atât. Cultura noastră, așadar, merge orbește. Merge înainte doar prin forța lucrurilor”.

D o m n u l Theodorescu ridică o mână spre tâmplă, tăcerea dintre noi se îngroașă, așa că îndrăznesc o cădere în timp. „În perioada comunistă, mai ales la începutul ei, se aloca 5% din PIB pentru Cultură…”. Cărturarul mă privește din nou, îngăduitor: „Întotdeauna dictaturile au sprijinit cultura, cultura oficială, cultura care făcea propagandă. În tinerețea mea, academicienii care-mi erau profesori erau ca mareșalii lui Napoleon. Aveau la îndemână o serie întreagă de lucruri care nu mai există astăzi… Fac o paranteză. Am un mare avantaj biografic. Am fost dat afară din Universitate, între ’59 și ’61, pentru motive politice, atitudini antisovietice…”.

„Românii iubesc dictatura! Nu au antene pentru democrație!”

Pentru eminenență, cum povesteați undeva…”, strecor, conspirativ. „Exact. Am făcut liceul după sistemul sovietic, de zece clase și note de la 1 la 5. Am să vă spun că nu m-a jenat acest lucru. Generația noastră, cu doar zece clase, s-a descurcat. Am făcut această parantează ca să vă explic de ce nu trebuie să aruncăm întotdeauna cu noroi în perioada totalitară. Momentul comunist a fost precedat de momentul dictaturii legionare, de momentul dictaturii antonesciene, de momentul autorității monarhice a lui Carol al II-lea, rege pe care eu îl admir. De altminteri, i-am adus în țară rămășițele de la Lisabona, în 2003.

„Știu că nu e deloc la modă ce spun, dar nu poți să lași pe cineva care nu are studii sau are studii de proastă calitate și nu înțelege nimic, să voteze, să decidă soarta unei țări.” , RĂZVAN THEODORESCU, academician

Dar românii – și ce vă spun acum este poate grav – iubesc dictatura! Românii nu au antene pentru democrație, să ne-nțelegem. A fost democrația țărănească, de obști, aia s-a dus! Românul iubește o formă de dictatură înmănușată în catifea. A iubit dictatura regală, l-a admirat și l-a iubit pe Antonescu, legionarii au avut priza lor… Comuniștii, la un moment dat, au prins foarte bine la masele puțin educate. Și, mai aproape de noi, nu regimul lui Constantinescu sau al lui Iliescu a fost preferat de români, ci acel al lui Băsescu, care a fost ales de nu știu câte ori… De ce? Pentru că e un personaj puternic”.

Nevoia de autoritarism

Care este resortul intim care-l face pe român să iubească dictatura? Theodorescu e prompt: „Resortul intim este nevoia românilor de paternalism, de autoritarism, de cezarism. Deplâng întotdeauna faptul că România este o republică prezidențială sau semiprezidențială și nu este o republică parlamentară, cum e Italia, cum e Germania, cum e Ungaria, unde președintele e ales de Parlament. Bine, inclusiv la unguri, Parlamentul este de o mai bună calitate umană și intelectuală decât Parlamentele noastre din ultima vreme”.

A legat fiare pe șantier și a compus scrisori pentru muncitorii analfabeți

Ce amintiri păstrează Răzvan Theodorescu din perioada în care a fost exclus din facultate? „Am legat fiare la Sala Palatului. În pauze scriam scrisori pentru muncitorii care erau analfabeți. Să știți că a fost foarte bine. Aveam 20 de ani și, cumva, m-am reeducat. În vremea aceea, dosarul meu a ajuns la un important activist de partid, care conducea Tineretul Studențesc. Se numea Ion Iliescu. Eh, Ion Iliescu – am aflat după ani buni, pentru că atunci nu l-am cunoscut – a făcut ca pedeapsa mea să fie numai aceasta. Putea să fie și altceva”.

Intervenția lui Iliescu

„Închisoare?”, arunc, încă amețit de începutul acestei pledoarii. „Noi, cei din generația mea, îi datorăm lui Iliescu foarte mult. Dau cazul lui Gelu Voican-Voiculescu, cazul lui Nicolae Manolescu… Au fost dosare care au ajuns la Ion Iliescu și am beneficiat de trimisul la munca de jos. Bun, a fost foarte greu, dar eu spun întotdeauna că răul e bun la ceva. Dacă nu mă dădeau afară în ’59, aș fi terminat în ’60, aș fi fost repartizat cine știe unde, în ce colț de țară. Așa, am terminat în ’63, când a început destinderea, iar eu am putut astfel să intru în cercetare. Nu puteam să intru în învățământul superior cu dosarul meu, dar am fost acceptat în cercetare. Am făcut 25 de ani cercetare, până-n ’90, apoi am putut să intru în învățământul superior, să fac cursuri după cercetările mele, nu după compilații. Înțelegeți?”. „Vedeți doar avantajele”, parez, slab. „Sigur, văd partea plină a paharului”.

„Accederile în NATO și în Uniunea Europeană n-au fost realizate de noi”

Care este, în opinia lui Răzvan Theodorescu, portretul tipic al poporului nostru? „Suntem un popor deștept, care a fost cândva chiar inteligent, care avea o cultură (rezultată în urma instrucției). Acum, n-o mai avem… După aceea, suntem buni negociatori, suntem oportuniști, ușor trădători, cheltuitori, mimetici. Cum superb spunea Călinescu – în fiecare român este ascuns un Vlaicu Vodă. Așadar, suntem și duplicitari. Suntem și foarte instabili din punct de vedere electoral. Cu excepția votului din mai ‘90, întotdeauna românul a votat contra. A mers pe un vot negativ. Noi suntem un fel de Gică contra. Avem proiecte mari, dar nu le isprăvim niciodată”.

Împinși de la spate

rootstireaActualitate/EsentialCultură
Dialogul cu Răzvan Theodorescu, președintele Secției de Artă, Arhitectură și Audiovizual a Academiei Române, construiește, cu fiecare pereche întrebare-răspuns, o Românie când inteligentă, când trădătoare, când fantezistă, când duplicitară. O Românie neisprăvită, o Românie norocoasă și nu prea. România noastră. Cultura românească, încotro? Întrebarea taie scurt aerul rarefiat al unei...

Preluat de la EVZ