Despre noi, oamenii, în general. În sensul că… (n.n. să vă mărturisesc ceva, eu am, câteodată, la caz de bună dispoziţie, un amuzant tic verbal, uşor nătâng, uşor comic şi uşor insolit: la debutul unei discuţii cu cineva apropiat, deschid netam-nesam dialogul cu o întrebare năucitoare: În sensul că…? şi aştept, apoi, răspunsul conclusivargumentativ, uneori el limitându-se descurajant de sec la „În nici un sens, na!”!!), deci, în sensul că aşa acţionează memoria escapistă: reţine doar lucrurile plăcute, nu şi pe cele jenante. Făcusem înainte o remarcă, şi anume că memoria populară – destul de fantasmagorică, ştim! – are obiceiul să reţină în detaliu, de pildă, toate amantlâcurile istoriei, dar de dictatură, nu ştiu cum se face că a uitat. Nu-şi mai aduce aminte nimic despre dânsa.

Mulţumesc pe această cale fermecătoarei doamne, pentru că mi-a oferit prilejul de a vă fi adus la cunoştinţă un concept nou, „memoria escapistă”. Numai că noi, în rândurile de mai jos, vorbim nu atât despre acest elegant, totuşi, aspect al ţinerii de minte, cât despre batjocorirea generală a memoriei colective. Despre pângărirea ei. Despre torturarea ei, printr- o mişcare perversă. Despre, în ultimă instanţă, asasinarea ei.

Cu un cinism halucinant, într-un stil de „înalt” profesionalism al spurcăciunii, indus de spălarea pe creier (metodă pe care doar comuniştii o deţin la perfecţie, chiar şi azi!), asistăm la un procedeu malefic, prin care memoria e făcută zdrenţe, harcea- parcea, chisăliţă, snopită în bătaie (de joc!). Deci, dspre ea vorbim, despre memoria care, din păcate, nu mai e doar „escapistă”, ci este nimicită de-a dreptul.

Doar popoarele slabe de vârtute, cu identitatea făcută tabula rasa de către o clasă conducătoare, dacă nu iresponsabilă, atunci criminală, popoare cărora, la modul ritualic le-a fost extirpat organul (re)producător de mituri, aşadar, numai ele sunt capabile de o asemenea „performanţă”. Să-şi amputeze, prin reprezentanţi, istoria. Pe viu, fără anestezie probativă. În faţa valului protestatar din întreaga Românie, PSD a recurs la obişnuita stratagemă a contramanifestaţiilor. Pe care le-a organizat în două oraşe din sud, Piteşti şi Târgovişte, cu susţinători aduşi din comunele apropiate sau din judeţele limitrofe, cu toată logistica tradiţională (autobuze, convocatoare, liste, pancarte, steaguri, şepci, fluiere, hrană rece şi, mai mult ca sigur, recompensă bănească). Şi, fireşte, sub simbolistica exasperantă a culorii roşie.

Alegerea celor două oraşe sunt convins că nu a fost întâmplătoare. De aceea, mi se pare în substanţa ei, o manevră oribilă. Abjectă. Fiindcă, la o analiză atentă, Piteşti şi Târgovişte sunt două iubiri bolnave ale comunismului, două simboluri ale fricii de dincolo de angoasă, două repere ale dictaturii din România. Două dintre nenumăratele pase de magie neagră. Mârşavii urmaşi ai regimului ceauşist au transformat terifiantul „experiment Piteşti”, dintre 1949 şi 1952 – incalificabil şi de neconceput decât de către o minte scelerată – alături de execuţia soţilor Ceauşescu, din 25 decembrie 1989, în mesaje subliminale comemorative. Un memento parşiv, depravat, vicios, netrebnic, infam, josnic, mişelesc şi nemernic. Aş fi curios dacă, în contrapartidă, istoria viitoare va reţine numele de… Dragnea!

rootstireaActualitate/EsentialInvitaţii evz
 Despre noi, oamenii, în general. În sensul că… (n.n. să vă mărturisesc ceva, eu am, câteodată, la caz de bună dispoziţie, un amuzant tic verbal, uşor nătâng, uşor comic şi uşor insolit: la debutul unei discuţii cu cineva apropiat, deschid netam-nesam dialogul cu o întrebare năucitoare: În sensul că…?...

Preluat de la EVZ