În România de după 1989, Dreapta românească, de fapt formată din reprezentanții curentelor anti-Iliescu și anti-comuniste, a avut de traversat o perioadă grea. Cu o economie în proporție de 90 la sută proprietatea Statului, cu decrete de împroprietărire a tăranilor și vânzarea locuințelor din fondul locativ către orășeni, fundamentul de Stânga pus în structura mentalului colectiv în 1989 rezistă și astăzi.

PSD, urmașul PCR, FSN, FDSN, are un electorat captiv care-i asigură o influență semnificativă în politica românească. Aproape că nici nu are importanță cine-l conduce, fiind beneficiarul unei situații de fapt cu rădăcini istorice profunde. 

Nu știu dacă cineva a acționat în mod programatic ca să se ajungă aici, dar datele statistice ne arată că trăim într-o țară în care mentalitatea are mai degraba un caracter socialist decât capitalist. Nu o să vă dau eternul exemplu cu casele care au WC în curte, ci unul mult șocant:  datele statistice indică că avem o populație care este în proporție de 96,1 la sută în proprietatea unei locuințe, doar 3,9 la sută dintre români sunt chiriași. Poate unora li se pare normal, dar vreți să știți care este raportul proprietari-chiriași în Germania sau Austria? Peste 40 la sută sunt chiriași, iar media în UE este de 30 la sută. Peste Ocean, un american își schimbă casa de șapte ori într-o viață, trecând la mai bine, dintr-un oraș în altul, în funcție de nevoile pieții muncii, sau a posibilităților materiale. Comparativ, un român își o casă pentru o viață. Ca melcul! Repet, în România avem sub 4 la sută persoane care stau cu chirie.

Ce importanță are câte persoane stau cu chirie? Ce legătură are cu bătălia politică Dreapta-Stânga? Are o mare importanță, fiind vorba de iluzia unei proprietăți individuale, în fapt vorbind tot de o proprietate colectivă, tip asociație de locatari, care nu incurajează inițiativa privată, ci o îngroapă! Este o situație imposibil de schimbat, cu efect direct asupra mobilității forței de muncă, asupra investițiilor în zona imobiliarelor, asupra gestiunii unei cariere și a veniturilor, asupra mentalității. De fapt, avem imaginea a ceea ce înseamnă judecata de tip responsabilitate colectivă, în care de fapt nimeni nu este vinovat, dar toți cer să se ia măsuri. Și nimeni nu muncește, ar adăuga cârcotașii. Care sunt sigur de Dreapta. 

Acum Dreapta românească își caută din nou șef. A avut o perioadă de glorie în timpul celor două mandate ale lui Traian Băsescu, precedenta (scurtă) guvernare CDR din timpul lui Emil Constantinescu fiind un exemplu de gestionare dezastruoasă a așteptărilor. În 2005, Traian Băsescu a trecut cu PD-ul de la Stânga la Dreapta și a salvat PNL prin victoria în alegerile prezidențiale. Coabitarea cu Tăriceanu nu a avut rezultatele așteptate, trimițând PNL spre PSD la finalul lui 2008. Și așa a rămas până în 2014, Crin Antonescu fiind alături de Victor Ponta artizanul victoriei struțo-cămilei USL din 2012, de fapt, un vehicul politic fără ideologie, construit împotriva Președintelui. Ce vreau să spun? Că Dreapta românească n-a avut niciodată curajul unei existențe de sine-stătătoare, fiind tentat de bazinul electoral al Stângii, care i s-a părut modelul de succes în politică. Iar evoluțiile de acum sunt în același sens. 

După plecarea lui Traian Băsescu de la Cotroceni ceea ce s-a numit liberalism părea că intra într-o nouă era, Iohannistă. Numai că ezitările primului mandat prezidențial au dus la un dezastru în alegerile din 2016. Fără Lider, fără o strategie coerentă, cu un prim-ministru Dacian Cioloș care făcea tot posibilul să se dezică de PNL și să arate că este independent, Dreapta românească n-a reprezentat aproape pe nimeni. Nu numai PNL a fost afectat, dar și partidele lui Băsescu și Tăriceanu s-au chinuit să treacă pragul electoral. Un popor care în statistici pare prosper, fiind format în proporție de 96 la sută din proprietari, vota ca un popor de asistați sociali, comentau analiștii de Dreapta după aflarea rezultatelor alegerilor. Și aveau dreptate!

Numai că ceea ce nu se înțelegea la acel moment, iar acum nu pare că au înțeles unii dintre “strategi”, este că modelul de lider de Dreapta propus oamenilor avea caracteristicile unuia de Stânga, și nici ăla foarte reușit. Sau mult mai puțin reușit decât originalul propus de PSD.

Klaus Iohannis și Dacian Cioloș nu sunt lideri de Dreapta. Reprezintă Dreapta prin contrast cu liderii de Stânga. De aceea românii au apreciat că reformele lui Victor Ponta au fost mult mai curajoase decât cele ale lui Dacian Cioloș, din perspectiva relaxării fiscale și a atitudinii față de economie. Din același motiv Ponta a pierdut alegerile prezidențiale în fața reprezentantului PNL. Poate că Cioloș a fost un prim-ministru mai decent și mai normal decât Ponta, dar aș prefera să-l ținem minte pe fostul comisar european prin efectul unor decizii guvernamentale, nu prin postările de pe Facebook.

Din punctul meu de vedere, Dreapta trebuie să se remarce prin Curaj și Inițiativă, nu prin caracterul Tehnocrat, termen devenit un soi de mantră care ar permite accesul la o altă Românie. O păcăleală de marketing, termenul de Tehnocrat putând fi înlocuit cu cel de Funcționar,  fără să-și piardă înțelesul  politic.

Este Dacian Cioloș un om politic de Dreapta? Mie mi se pare un adept al liniei de Centru, cu foarte puține valențe de Dreapta. La fel de bine ar putea să conducă PNL, dar și PSD, ba chiar aș spune că ar avea mai mult succes și utilitate în locul lui Liviu Dragnea. De altfel, în propriile cuvinte, Cioloș spune același lucru în 2016: „Așa cum am promovat anumite politici, până în momentul de față, mă simt mai degrabă apropiat de dreapta, undeva pe centru.”

Și cu toate astea asistăm la o tentativă de predare a PNL către gruparea lui Cioloș. Înțeleg criza de leadership prin care trece PNL, dar nu înțeleg soluțiile propuse. Mi se pare că se refuză PNL dreptul de a fi partid de Dreapta. Dacă aș scormoni în măruntaiele amintirilor mele, aș spune că singurul care poate (acum) conduce liberalii spre liberalism este Ludovic Orban. Este un autentic om de Dreapta, l-am cunoscut în 1992 și de atunci l-am regăsit în aceeași zonă politică. La fel de autentic, la fel de dedicat, dar cu convingeri proprii asupra traseului politic. Iar asta a deranjat întotdeauna. Așa cum v-a deranja și de această dată.

Numai că planul de la Cotroceni este altul! Klaus Iohannis vrea să-l blocheze pe Dacian Cioloș în fruntea PNL pentru a putea face tandem cu el la alegerile prezidențiale din 2019. Se uită însă că electoratul de Dreapta este mult mai deștept decât soluțiile propuse. Iar dacă grobianismul de cazarmă ale lui Vasile Blaga, platitudinile înțepate ale lui Alina Gorghiu, sau găunoșenia Ralucăi Turcan, vor fi înlocuite cu Platforma 100 a lui Dacian Cioloș vom vedea Dreapta în același context, dominat de superficialitate și generalitate, fără perspectiva finalizării. 

O manevră care-i va folosi lui Klaus Iohannis, dar care va îngropa PNL sub un nou morman de iluzii…

Așa că Dreapta mai are de așteptat…

P.S. Pentru cei care se întreabă ce ar putea să facă Dacian Cioloș pentru politica românească am un singur răspuns: să aibă Curaj, să dea dovadă de Inițiativă! Cu alte cuvinte să inițieze o mișcare politică de Centru care să reprezinte un reper pentru cei care s-au săturat să voteze cu partidele tradiționale, PNL sau PSD! Așa ar putea să-și dovedească valoarea, fără să vină la “de-a gata”…

rootstireaActualitate/EsentialOpinii EVZ
În România de după 1989, Dreapta românească, de fapt formată din reprezentanții curentelor anti-Iliescu și anti-comuniste, a avut de traversat o perioadă grea. Cu o economie în proporție de 90 la sută proprietatea Statului, cu decrete de împroprietărire a tăranilor și vânzarea locuințelor din fondul locativ către orășeni, fundamentul de...

Preluat de la EVZ