„Obezi” este pluralul de la „obadă” nu de la obez”. Așa se numeau cătușele din vremea aceea, confecționate din doi drugi de lemn care, prin suprapunere, puteau prinde între ele, în scobituri bine gândite, mâinile încătușatului. Iar arnăuții (mercenari de obicei de origine albaneză) erau body-guarzii epocii.



Ideea de pedeapsă „cu suspendare” nu exista. Singura suspendare acceptată era aceea… în ștreang, în prezența unui public numeros și entuziasmat. La capătul străzii numite pe atunci „Podul-Târgului-de-Afară” (Calea Moșilor de azi), în zona unde se află în prezent Oborul, se amplasa prin tradiție o spânzurătoare ori de câte ori era necesară. Acolo și-a ispășit, printre alții, pedeapsa cu moartea Staiko Paharnicul:

„La 1691, când Brâncoveanu, după o judecată care va face epocă în viitoarea istorie a jurisdicțiunii române, condamnă pe celebrul Staiko Paharnicul la spânzurătoare, furcile fură înălțate la capul Podului. Cu «cărțile de grumazi», adică cu sentința legată de gât, Staiko Paharnicul, călare pe măgar, cu fața spre coada măgarului și cu un popă lângă el, străbătu tot Podul-Târgului-de-Afară și merse la Obor de-și primi osânda tuturor musafirnicilor marghiolii, țesute de el în contra Brâncoveanului.”

Aceste istorisiri înfricoșătoare, dar și altele, pitorești,amuzante, dramatice sau eroice, le găsim într-o carte astăzi uitată: Istoria Bucurescilor de G. I. Ionnescu-Gion, publicată în 1899 la București, în Stabilimentul Grafic I. V. Socec. O editură din Iași, Tehnopress, a realizat o ediție anastatică, de bună calitate, a lucrării, din care un exemplar mi-a parvenit și mie. Dau filă după filă și mă simt captivat de situații și înâmplări, de personaje și edificii din cele mai diferite perioade ale istoriei Bucureștiului (eu unul așa scriu: Bucureștiului, nu Bucureștilor).

Analiștii politici din vremea noastră care folosesc cu dispreț sintagma „politica dâmbovițeană” nu știu că pe vremuri Bucureștiul însuși era numit (și) Cetatea Dâmboviței. Și nu știu (cum nu știam, de altfel, nici eu) de unde provine cuvântul „Dâmbovița”. Ca să stabilească originea cuvântului, G. I. Ionnescu-Gion îl citează pe fabulosul nostru erudit Bogdan Petriceicu-Hasdeu: „Între secolul V și secolul IX, ne spune d. Hasdeu, râul care și-a unit soarta sa cu soarta Bucurescilor fu botezat de neamurile slavone cari locuiau în stânga Oltului, în Muntenia, cu numele de «Dâmbovița», adică «foaie de stejar», din cauza nenumăratelor și nesfârșitelor păduri care se aflau pe lângă cursul ei.”

Probabil sunt până peste cap infestat de actualitatea politică, dacă fapte din trecutul îndepărtat al Capitalei mi le reprezint din perspectiva a ceea ce se întâmplă azi la noi. Pe Dâmbovița erau cu sute de ani în urmă numeroase mori, ceea ce dovedește că pe atunci erau respectate standardele europene în ceea ce privește economia de energie produsă prin arderea combustibililor fosili. În vremea noastră o moară mai există doar în toponimul „Lacul Morii” și mai era, până nu demult, tot pe malul Dâmboviței, La Spitalul Municipal, moara de cuvinte a lui Sorin Oprescu, care vorbea mult, mult, mult fără spună nimic.

Apoi, mi-au venit în minte cornul și laptele, capitol din grandiosul programul politic al PSD-ului, când am citit despre „coltucul lui Babic”:

„Pe lângă Bărăție, era și faimoasa brutărie a lui Babic, cu coltucul consacrat de locuțiunea bucureșteană: «coltuc de la Babic», adică «nimic», de vreme de «coltucele» de la Babic erau atât de bune, încât, îndată ce erau scoase din cuptor, erau luate de vătafii, logofeții și ciocoii curților boierești, așa că niciodată nu se găseau.”

La urma urmelor și coltucul și laptele ale lui Adrian Năstase s-au dovedit a fi de multe ori nimic.

Nu lipsesc din peisaj nici „multinaționalele”, care din 1716 încep să facă o concurență neloială negustorilor români:

„Sunt foarte puțini neguțătorii mari la București de la 1716 încoace. Lucrul se esplică ușor: cu Domnii Fanarioți vin la București cu sutele Grecii, Arnăuchenii, Ragusanii și alte neamuri. La mulți dintr-aceștia, noul Domn, fie un Mavrocordat, fie un Moruzzi, fie un Ipsilante, era dator sume mari de bani. Neguțătoruil venia la București, și protecțiunea Domnului fiindu-i asigurată, el putea să-ntreacă mult pe rivalii săi români.”

Era un caz clar de trafic de in fluență. Iar Laura Codruța Kövesi încă nu se născuse.

Noaptea, după ce am parcurs încântătoarea carte, bogat ilustrată, am avut visuri confuze. Se făcea că stau la televizor și că văd oameni politici de azi cunoscuți de toată lumea, așezați pe jos în intersecții, cu mâinile în obezi, sub supravegherea unor SPP-iști. Se făcea că la același televizor se transmitea o dezmințire, din partea Gabrielei Vrânceanu-Firea, potrivit căreia la Piața Sudului nu se înalță o spânzurătoare, ci se instalează o macara pentru construirea mai rapidă a pasajului aerian.

http://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2017/02/clipboard01_190.jpghttp://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2017/02/clipboard01_190-300x300.jpgrootstireaActualitate/EsentialInvitaţii evz
 „Obezi” este pluralul de la „obadă” nu de la obez”. Așa se numeau cătușele din vremea aceea, confecționate din doi drugi de lemn care, prin suprapunere, puteau prinde între ele, în scobituri bine gândite, mâinile încătușatului. Iar arnăuții (mercenari de obicei de origine albaneză) erau body-guarzii epocii. Ideea de pedeapsă...

Preluat de la EVZ