Într-o zi din septembrie 1990, ducându-mi articolul la „Cuvântul”, am intrat să-l salut pe director, care mi-a făcut cunoştinţă cu o doamnă – o femeie încă tânără –, Ruxandra Obreja (Alexandra Ionescu pe numele de microfon), redactor la BBC, secţia română, venită de la Londra… Am schimbat câteva cuvinte şi dădeam să ies, când, auzind că susţin o rubrică intitulată „Cronica ortodoxă”, m-a întrebat dacă pot să-i las numărul de telefon spre a mă consulta în chestiuni legate de Biserică. I-am întins o carte de vizită, mi-am luat rămas-bun şi am plecat.

Peste o săptămână, Ruxandra Obreja îmi telefona de la Londra, întrebându-mă ce pot spune despre un ierarh nou ales în Sinod. I-am vorbit ca într-o discuţie particulară. A doua zi am rămas surprins când cineva mi-a zis: „Te-am auzit la BBC”. În toamna aceea am mai primit telefoane asemănătoare, iar în 1991 mi s-a cerut să scriu şi să înregistrez câteva meditaţii pentru rubrica „Quo vadis?”, cu profil religios, difuzată la sfârşitul emisiunii de duminică dimineaţa, între 8.25 şi 8.30. La BBC, cinci minute însemnau foarte mult, întrucât fiecare dintre cele patru programe zilnice în limba română avea o durată de o jumătate de oră.

În 1990, BBC închiriase un apartament de trei camere într-un bloc interbelic de pe strada Maria Rosetti 10, care servea de locuinţă redactorilor veniţi de la Londra şi de studio. Acolo am imprimat primele texte pentru „Quo vadis?” pe casete care ajungeau la Bush House, studiourile centrale, de unde erau trimise în eter. În România, BBC avea ascultători încă de dinaintea ultimului război, când era cunoscut sub numele de Radio Londra. „Am auzit că ai vorbit despre mine la Radio Londra”, mi-a spus Părintele Stăniloae în 1991, an în care am mers cu Ruxandra şi cu un alt redactor ca să-l înregistreze. În 1992, secţia română a BBC a mai închiriat un apartament, în apropierea celui vechi, de circa 150 de metri pătraţi, transformat în studio şi redacţie, într-un imobil de pe strada Sfântul Spiridon. Într-o zi din iunie 1992 priveam pe una din ferestre, de la etajul al patrulea, strada, înţesată de lume, pe care se află Schitul Darvari, unde funcţiona Editura Anastasia; erau peste 200 de oameni. Am coborât să aflu ce anume îi adunase: apariţia cărţii lui Petre Ţuţea, cu care Editura Anastasia îşi inaugura producţia, Între Dumnezeu şi neamul meu. Ţuţea se prăpădise cu şase luni înainte, la aproape 90 de ani, însă amintirea sa continua să fie nespus de vie. Un francez care trecea pe acolo izbucnise în plâns auzind că mulţimea aceea se strânsese pentru o carte.

Tot în vara lui 1992, pe la 11 seara – ora 9 la Londra –, Ruxandra Obreja mi-a telefonat mai târziu ca niciodată, spunându-mi că redactorii secţiei bulgare a BBC îi comunicaseră că preşedintele Jelio Jelev „îl demisese pe Patriarhul Maxim”… Cum vedeam lucrul acesta? „Ca pe o sinistră tâmpenie”, am răspuns, întrucât un patriarh ortodox este ales de un Sinod şi nu poate fi pus în retragere decât de acelaşi Sobor. Cunoşteam antipatia preşedintelui Jelev faţă de Patriarhul Maxim, ca şi pe aceea a unor intelectuali bulgari care îşi vor fi luat propriile dorinţe drept realitate. Două ceasuri mai târziu, la 1 noaptea, încă un telefon de la Londra cu aceeaşi întrebare, la care am repetat – oarecum iritat – răspunsul. A doua zi înainte de prânz, Ruxandra îmi telefona mulţumindu-mi că i-am ajutat să evite o gafă, întrucât pseudoştirea pomenită ar fi fost difuzată de World Service.

În decurs de câţiva ani, colaborând săptămânal, am ajuns să-i cunosc pe redactorii secţiei române a BBC, atât pe cei de la Londra, cât şi pe angajaţii Biroului din Bucureşti; cu toţii mi-au lăsat amintiri frumoase. O dată pe an sosea din Anglia autobuzul roşu cu etaj care se oprea în mai multe oraşe din câteva ţări. În mai 1994, Cristian Mititelu m-a întrebat dacă vreau să-l însoţesc în nordul Transilvaniei câteva zile mai târziu, când autobuzul intra în România. Am primit bucuros, întrucât încă nu văzusem Oradea, Baia Mare şi Satu Mare.

La Baia Mare, Cristian Mititelu mi-a spus că ar dori să-l cunoască pe Prea Sfinţitul Justinian Chira, episcopul eparhiei reînfiinţate în 1991. Pe atunci nici eu nu-l cunoşteam personal. Ne-am anunţat telefonic şi am mers apoi la reşedinţa eparhială; o clădire nouă care mi s-a părut inadecvată. Episcopul tocmai aşeza, cu mişcări foarte iuţi pentru un septuagenar, nişte cărţi pe rafturile unei biblioteci. A răspuns cu francheţe întrebărilor directorului secţiei române a BBC. Înainte să plecăm, acesta a spus, privindu-l în ochi pe ierarh:

– De ce revenirea uniţilor la Ortodoxie s-a făcut printr-un act de silnicie?…

– Pentru că şi apariţia uniatismului a fost tot un act de silnicie, i-a răspuns chiriarhul fără să clipească.

Când am ieşit în stradă, Cristian Mititelu mi-a explicat de ce ţinuse să-l cunoască pe Prea Sfinţitul Justinian. La sfârşitul anilor ’70 ai secolului trecut a venit în România o echipă a televiziunii BBC pentru un documentar despre mânăstirile noastre. S-a filmat în Bucovina, la Voroneţ, la Suceviţa şi Moldoviţa, la mânăstirile de maici din Moldova, însă, cu toate dialogurile purtate, regizorul simţea că documentarul nu se încheagă, că-i lipseşte esenţialul. Ajuns la Cluj, ascultându-l şi înregistrându-l pe Episcopul-Vicar al eparhiei, Justinian Chira, a înţeles că găsise ce căuta.

Tot în 1994, în iunie, a venit la Bucureşti, împreună cu soţia, lordul Lennox, Guvernatorul BBC. S-a dat atunci o recepţie la restaurantul cunoscut sub denumirea abreviată de COŞ (Casa Oamenilor de Ştiinţă), în Casa Assan – una dintre cele mai frumoase clădiri din Bucureşti – din Piaţa Lahovary. Grădina sa cu castani străvârstnici, demni de pana lui Mateiu I. Caragiale, în care am petrecut seri minunate, a trecut netulburată prin fostul regim, însă a fost mutilată oribil în ultimii ani. În 1994 era intactă.

Amfitrionii primeau în capul scării Casei Assan. Majoritatea invitaţilor, intelectuali, ziarişti, oameni politici din Opoziţie (era pe vremea regimului Iliescu), strângeau cu dezinvoltură mâna lordului şi pe cea a soţiei sale, înclinându-se cu admiraţie odată ajunşi în dreptul unui zdrahon cu mustăţi şi favoriţi roşcovani; administratorul-delegat.

În 1995, secţia română a BBC a organizat la Bucureşti, la Institutul de Istorie „N. Iorga” al Academiei, un simpozion consacrat împlinirii a 50 de ani de la începutul procesului de comunizare a României; instaurarea Guvernului Dr. Petru Groza. Au luat parte, susţinând comunicări, peste 30 de istorici români şi străini. În ultima zi a simpozionului s-a dat un cocktail, tot la COŞ, unde, ca şi la recepţia din 1994, prevalau patiseria şi foitajele. Am stat atunci de vorbă cu Liliana Saiu, care preda la o universitate din Sardegna. Mi-a povestit că la sfârşitul unui interviu luat Regelui Mihai I la Versoix – discuţia fusese purtată în engleză –, monarhul a întrebat-o, dat fiind numele ei, dacă nu cumva este româncă… Ascultând-o, îl priveam, totodată, pe Dan Amedeu Lăzărescu: tolănit într-un fotoliu, strângând cu o mână măciulia argintată a bastonului, afecta o distincţie ostentativă foarte bine jucată… A doua zi – una de primăvară –, istoricii au fost încântaţi să ia masa de prânz în trapeza Mânăstirii Căldăruşani, ca oaspeţi ai Stareţului Lavrentie.

rootstireaActualitate/EsentialCultură
Într-o zi din septembrie 1990, ducându-mi articolul la „Cuvântul”, am intrat să-l salut pe director, care mi-a făcut cunoştinţă cu o doamnă – o femeie încă tânără –, Ruxandra Obreja (Alexandra Ionescu pe numele de microfon), redactor la BBC, secţia română, venită de la Londra... Am schimbat câteva cuvinte...

Preluat de la EVZ